it’s all in your mind…

Doar cu buletinul

Din ciclul “mă împrumut, deci exist”, românul s-a băgat dator la bănci mai des decât şi-a cumpărat săpun. Statistic vorbind. Nu avem nici un dubiu, a lua un credit de la bancă a devenit un sport naţional în România ultimilor ani. Numai că băncile, ca societăţi de caritate ce nu sunt, au profitat de ignoranţa noastră şi ne-au servit bani în condiţii imposibile. Astfel, cetăţeanul nostru, turmentat de aparatul bancar aparent capitalist, dar lipsit, în realitate, de orice fel de minime reglaje specifice unuia funcţional, s-a băgat la datorii pe 20-30 de ani fără să-i pese că habar nu are ce sumă va rambursa băncii până la final. Dobânda poate să crească din varii motive, “cine Dumnezeu le-o mai înţelege formulele de calcul ăstora de la bancă?!”, comisioanele îşi pot modifica valoarea, pot apărea altele noi, pot depăşi uşor valoarea ratei efective, desigur toate acestea numai cu notificarea prealabilă a clientului: “VEZI CĂ ŢI-AI TRAS ŢZEAPĂ, ŢI-AM MAI PHOOTOOT UN COMISION! :-))))))))))))))”.

În acest context vine un domn de la Erste, jucător important în sectorul bancar internaţional şi face o afirmaţie:

“Acţiunile pe plan local ale băncilor nu se potrivesc cu strategia băncilor-mamă şi, din această cauză, există o tendinţă, în goana după cota de piaţă, de a pompa bani în buzunarele românilor într-un mod, nu zic iresponsabil, dar aproape iresponsabil”.

Sigur, preşedintele Erste Bank, Andreas Treich, “n-a zis”, dar încercăm noi să intuim: de fapt “aproape” iresponsabili sunt românii, care s-au împrumutat în actualele condiţii de perfectă opacitate. Nu ştii ce ai de rambursat băncii, dar vei începe să-ţi faci o idee atunci când vei fi lăsat în stradă, cu datorii calculabile transparent prin formula Datoria Iniţială - Valoarea Casei Tale Vândute Prin Licitaţie + Alte Comisioane Cu Care Te Vom Surprinde În Viitor.

Uite de asta merită salutată initiativa BNR, chiar dacă venită în ceasul al doişpelea, de a limita valoarea creditelor acordate populaţiei, prin aceea că băncile vor fi obligate a credita clientul în baza unui venit cu maxim 20% mai mare decât cel declarat la Fisc în anul precedent. Aşadar dacă în declaraţia de venit pe anul trecut ai scris 100 de milioane, în rubrica “venituri”, primeşti credit în raport cu un salariu anual de maxim 120 de milioane. Nu-ţi mai bate şefu’ la cap să-ţi dea o adeverinţă de salariu la mişto, nu se mai pune. Clar, vei fi nervos că nu mai iei bani nici de-o roabă, dar asta nu pentru că ar fi bancherii ai dracu’, ci pentru că nu îţi permiţi. Viaţa ta o să pară amară fără iluzia unui apartament nou sau a unei maşini puternice, pe care le-ai fi plătit tot nu, la Paştele Cailor, în condiţiile de creditare “iresponsabile” de demult. Nu-i nimic, poate aşa vei ieşi în stradă atunci când vei simţi că guvernanţii te iau peste picior.

Rechinii financiari, care şi-au deschis sedii la fiecare colţ de stradă, că sunt mai multe bănci decât pubele de gunoi în orice cartier din România, să se mai pregătească de un “cadou”: ANPC va iniţia o lege care va obliga banca la transparenţă totală în alcătuirea contractului de creditare. Fără steluţe în subsolul paginii, de tipul “banca îşi rezervă dreptul de a vă informa că a glumit cu cifrele de mai sus şi că dobânzile, de fapt, sunt altele, dar vi le comunicăm noi mai încolo…”. Fără comisioane care să apară, din neant, în toiul perioadei contractului. Fără dobânzi care să o ia razna, în sus, în lipsa unei formule clare de calcul a variaţiei, formulă în care toţi parametrii să fie cunoscuţi.

Sigur, toate aceste măsuri ale BNR şi ANPC, vin mult prea târziu pentru o droaie de români. Oamenii ăştia vor rambursa probabil de le va ieşi pe nas, fără ca cineva să îi poată ajuta. Ţi-a crescut un nou comision în contract? Taci şi-nghite şi când nu mai poţi spune-ne, te rezolvăm noi. Doar cu buletinul!

Metallica, 23 iulie 2008, Bucureşti

Aceasta nu este o recenzie a concertului Metallica, întrucât cunoştinţele de trash metall pe care mă bazez nu îmi permit să emit o părere pertinentă pe marginea prestaţiei celor patru.

Şi acum că am început prin a lămuri ce nu sunt aceste rânduri, ar fi potrivit să spun şi ce sunt ele: este vorba aici despre o odă adusă atitudinii trupei, dar şi celor peste 20.000 de oameni care au ignorat ploaia o jumătate de zi, pentru a urla împreună un seek&destroy sau un exit light / enter night.

First things first: Metallica

Să recunoaştem, chiar nu ne-ar şoca o eventuală plafonare a unor oameni care sunt în businessul ăsta de 25-30 de ani. Spre norocul nostru însă, nu a fost cazul unei astfel de constatări miercuri, la Metallica. James, Kirk, Lars, se comportă ca şi când abia şi-au început drumul şi sunt flămânzi de glorie. Poţi sesiza uşor pofta nebună de a cânta, de a depăşi aşteptări, de a livra publicului zero compromisuri. Rar mi se întâmplă să observ la noi în ţară lucruri făcute la acelaşi standard ca şi în lumea civilizată, iar miercuri a fost unul dintre acele momente rare, pot depune mărturie în acest sens: atmosfera de la Metallica live în Bucureşti, 23 iulie 2008, n-a fost cu nimic mai prejos decât atmosfera pe care am sesizat-o şi trăit-o în Austin, Texas, pe 3 septembrie 2004. Desigur, posibilităţile tehnice ale locaţiei americane au fost altele, dar parcă unui concert Metallica i se potriveşte mai bine stadionul deschis de la Bucureşti, scăldat în ploaie, decât sala high tech texană.

Publicul

Desi am auzit că în zona A, cea din imediata vecinătate a scenei, au putut fi observate persoane care aveau în comun cu rockul atâtea lucruri câte are Iliescu cu democraţia (scuzaţi cacofonia intenţionată, ea nu probează ignoranţa subsemnatului ci mai degrabă nepotrivirea dintre “Iliescu” şi “democraţia”), este vorba aici despre reprezentanţii păturii sociale a proaspăt parveniţilor din imobiliare, speculă, afaceri cu statul, aşadar tot ce înseamna fiţă şi cocalar în contemporanul românesc, excluzând deci aceste mici nepotriviri din decor, am avut deosebita plăcere de a mă afla în mijlocul unor oameni care ştiau pentru ce sunt acolo. Am văzut rockeri sadea, cu plete lungi, la bustul gol, cu sau fără bocanci de pogo, am văzut indivizi îmbrăcaţi şi (ne)tunşi precum apostolii lui Iisus, am putut remarca oameni de 50 de ani, cu soţiile, cu un aer serios pe chipuri, dar ai căror ochi lăsau să se observe, dincolo de orice dubiu, bucuria incredibilă de a fi acolo.

Explozia de energie pe care am simţit-o în timpul concertului nu poate fi descrisă în cuvinte şi, cel mai probabil, nu va fi transmisă întru totul nici de înregistrările de pe youtube, care stau mărturie acelei seri unice. Dacă înţelegeţi muzica asta şi nu aţi fost acolo atunci este absolut obligatoriu să nu rataţi următoarea ocazie. Doar aşa veţi putea trăi fiorul pe care ţi-l provoacă Ecstazy Of Gold, introul clasic al concertelor Metallica, dezlănţuirea unui refren de Enter Sandman, abandonul de sine din timpul prestatiilor lui Hammett la Fade To Black sau One. Numai aşa vi se va confirma că Hetfield chiar e un tip de nota 10, un băiat bătrân excelent, sincer cu publicul său, probabil un sufletist în viaţa de zi cu zi şi că Ulrich, de altfel un toboşar fantastic, a fost probabil cel care a declanşat tot scandalul Metallica vs Napster, din cauza înclinaţiei sale deosebite către muzica… pe bani :-)

Câteva observaţii la final

Organizatorii ne-au întâmpinat cu un sound bun şi fără cozi prea mari la intrare, băuturi şi toalete. Se poate deci şi la noi. Iar unde n-au mai avut ce face organizatorii s-a ocupat natura: ploaia de miercuri, după mine, a întregit atmosfera concertului. Sigur că cei sensibili poate nu au aceeaşi părere, cu atât mai puţin cei care au prins o răceală de toată frumuseţea, însă ceilalţi trebuie să fi sesizat cum se legau acele şiroiuri de apă, căzând în lumina generoasă a reflectoarelor, cu soundul greu al instrumentelor celor de pe scenă. Ploaia şi muzica, miercuri seară, au fost din acelaşi film.

Lucruri interesante despre concert am citit aici:

http://www.moneyexpress.ro/articol_14048/cover_story___metallica_a_doua_venire.html
http://www.metalhead.ro/Recenzii-Cronica_Metallica_The_Second_Coming-390.html

Câţiva dintre noi au riscat integritatea dispozitivelor de înregistrare, scoţându-le în ploaie. Dar a meritat. Merci!

Aşa a început totul:

Showul pirotehnic de la One, împreună cu acordurile care m-au convins să pun mâna pe chitară, în vremea liceului:

Enter Sandman, cu siguranţă într-un top 3 al momentelor concertului de la Bucureşti:

Am menţionat că Enter Sandman a fost cântat cu 24.000 de solişti vocali?

Una dintre clasice, Master Of Puppets:

And my all time Metallica favourite, Fade To Black:

With compliments,
The Four Horsemen :-)

Scoate câinele din măcelărie, dacă poţi

Mi-aş fi dorit să povestesc despre cum s-a crizat poporu’ la Metallica, dar te lasă realitatea asta românească, îţi dă ea dreptul la propria ta agendă? Noooo, nici vorbă, pentru că se petrec nişte lucruri…

De la PSD PCR via Eliberadio:
“Vicepreşedintele PSD, Victor Ponta, susţine că este foarte posibil ca partidul său să depună, în toamnă, o moţiune simplă la adresa ministrului Justiţiei, Cătălin Predoiu, dacă acesta îi va prelungi mandatul lui Daniel Morar. Potrivit lui Ponta, toţi liderii PSD sunt în favoarea depunerii moţiunii, deşi o decizie definitivă nu a fost luată încă în partid.”

De la PNL via Hotnews:
“Crin Antonescu, vicepreşedinte liberal, şi deputatul Relu Fenechiu, lider influent al partidului, se pronunţă făţiş pentru schimbarea lui Morar din funcţie, în timp ce alţi lideri liberali sunt în expectativă. Ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, cel care va înainta propunerea pentru şefia DNA către preşedintele Traian Băsescu, evită să dea un răspuns clar.”

Acum priviţi clipul următor şi spuneţi-mi ce credeţi despre noua clasă politică, cea care urmează să-i succeadă celei formate în PCR înainte de 89, cea a cărei reprezentanţi de seamă sunt Victor Ponta şi Crin Antonescu.

http://www.youtube.com/watch?v=lhxYr6h0cOw

Liniştea dinaintea furtunii

Aproape că poţi simţi aşteptarea în aer, o poţi mirosi. Ai senzaţia că fiecare al doilea om de pe stradă va fi acolo. Şi poate că exact aşa va fi.

Ne pregătim de Metallica, gradual, să nu facem implozie şi parcă-l aud pe Radu: “dacă aveai de gând să începi pregătirea de Metallica “gradual”, cu Katie Melua, trebuia s-o începi ceva mai devreme, cu vreo două luni, cam aşa”. Nah taci acolo şi trimite-i linku’ Adinei!

Fading to black… 24h 2 Metallica LIVE.

Austin, Texas. Anul de graţie 2004. Septembrie, 3 spre 4

A fost noaptea în care m-am lovit cu capul de boltă, bolta cerească. Să se consemneze de la bun început că nu consumasem nici un fel de substanţe halucinogene şi că unicul responsabil de condiţia mea era Doctor Hetfield, acest Mendeleev al metalelor grele. Rezultatul tratamentului aplicat a constat în pierderea temporară a vocii şi în eliminarea până şi a ultimei picături de energie negativă înmagazinată în pacient.

Câteva imagini surprinse cu un aparat foto trecut ilicit prin două cordoane de securitate

Primii “rangeri” mă întreabă dacă am un aparat foto “in my backpack”, fără a arunca un ochi înăuntru. Amatori!…, îmi fac eu curaj. Nu!, le răspund cu sânge de reptilă, fără ca măcar vreun muşchi să mi se mişte pe faţă. Apoi, la cel de-al doilea filtru, îmi ridiculizez psihologic oponentul: “Is that a camera in there?”. “Nu domnule, e doar husa, aparatul a rămas la colegii dumneavoastră de la primul filtru”. Ce gest de curată nebunie, ce exemplu de stăpânire de sine! Ah, posteritate!, dacă aş fi fost prins, dacă micul Fuji ar fi fost demascat, l-aş mai fi văzut… la ieşirea de la concert, când instrumentele foto sunt înapoiate proprietarilor.

A fost revanşa mea în faţa autorităţii care m-a descălţat înaintea îmbarcării în cursa transatlantică Londra - New York. Nu, de fapt revanşa pentru acel “random security check” a fost însuşi faptul că m-am descălţat… Nuanţe, nu mai contează! În ordinea numerelor de pe tricou, Hammett, Trujillo, Ulrich şi Hetfield:

Not another Iliescu post

Duminică seara, la Realitatea TV.
Hurezeanu, Nistorescu şi Boda, alături de Melanie Jolie, speculează pe marginea retragerii lui Ion Iliescu din viitoarea luptă pentru Parlament.

“Fost mare lider comunist care se resoarbe în societate”, sună caracterizarea lui Nistorescu.
“Un om care şi-a marcat epoca, în bine şi în rău”, punctează şi Emil Hurezeanu.
“România poate să meargă înainte fără Ion Iliescu. Dar PSD-ul nu”, proclamă Iosif Boda.

Aşa a început ediţia de aseară a emisiunii “România Politică”, pentru a continua apoi prin canalizarea dezbaterii înspre aceleaşi întrebări pe care întreaga presă le adresează retoric de câteva zile: “mai trage Ion Iliescu PSD-ul dupa el, în condiţiile în care nu mai candidează pentru Senat?” sau “poate fi Ion Iliescu reperul moral de care are nevoie PSD?”.

Sunt la un pas de atac cerebral. Termopanu’ mi-a crăpat deja. Aş face bine să închid televizorul şi asta cât mai repede. Ion Iliescu, forţa de tracţiune şi reperul moral ale acestui partid toxic, născut din uterul purulent al PCR-ului şi ascuns sub masca social-democraţiei. Ion Iliescu, reperul moral. Nu vă vine să continuaţi cu “cel mai iubit dintre fii patriei”? Sau cu “strălucitul conducător”?

Problema cea mai mare este că aceste întrebări nu sunt paralele cu realitatea ci din contră, ele reflectă retoric un răspuns afirmativ. Da, Ion Iliescu este capabil să strângă voturi. Da, Ion Iliescu reuşeşte să convingă masele şi vorbim aici despre aceleaşi mase care condamnă corupţia politicienilor dar nu pot vedea că acest om a fost, vreme de două decenii, însuşi girantul corupţiei clasei politice româneşti. Da, Ion Iliescu este motorul care a propulsat PSD din 1989 încoace, iar acest lucru a fost posibil numai cu sprijinul acelora dintre noi care au pus ştampila peste rânjetul moscovit al tovarăşului Prim-Secretar. Prin urmare, drama românilor este că, înainte de ‘89, n-au avut libertatea unui vot democratic şi că, după ‘89, au avut-o.

Imobiliare frate!

Sigur că nu poţi locui în chirie o viaţă întreagă, sigur că nu poţi sta la mama până la 30 (?!?!) de ani, sigur că este firesc să îţi doreşti un apartament al tău, dacă nu chiar o casă, dar în orice condiţii?

Sigur că preţul unui apartament de 3 camere în zona Mall Vitan din Bucureşti este de 170.000 de euro pentru că acesta este preţul pieţei şi sigur că acesta este preţul pieţei pentru că există cumpărători. Dar cum de există cumpărători la asemenea preţuri?! Poate pentru că în ţara noastră există un număr de oameni care câştigă bani foarte uşor, prea uşor ca să le înţeleagă valoarea?! Sigur că dacă eşti cocalar şi conduci un Q7 alb nu ajungi să citeşti aceste rânduri, aşa că e inutil să-ţi spun ce înseamnă 170.000 de euro pentru cineva care câştigă bani într-un mod cinstit.

În acest context iată câteva cifre interesante oferite de hotnews.ro:

Pe larg aici.

Sincere felicitări, sincere felicitări…

Citez din revista “Pentru Patrie”, a Ministerului Administraţiei şi Internelor:

“În legătură cu mai multe articole apărute în presă privind achiziţionarea de către M.A.I. a unor autovehicule de teren marca Volkswagen Touareg, Serviciul Comunicare Publică a precizat, într-un comunicat, faptul că acest demers a fost impus de necesitatea asigurării, pentru toate structurile instituţiei, a unei mobilităţi cât mai mari, pentru îndeplinirea operativă a misiunilor specifice şi care să implice, în acelaşi timp, costuri cât mai reduse în condiţiile unei utilizări intensive.”

Felicitări vouă, tuturor celor ce plătiţi taxe şi impozite în România. Felicitări pentru achiziţie şi să le folosească sănătoşi.

Probably the best band in the world

Romexpo, Bucuresti, iulie 2008:

“Lay Down Your Love”

“Is This Love?”

“Still Of The Night”

Take the fuckin’ roof off Buchaaareeeeest!!!!!!!

Pe adresa redacţiei ne-a parvenit următoarea epistolă anonimă:

Primu’ lucru care m-a atras la Coverdale… ok, al doilea, că primu’ a fost nevastă-sa, aşadar al doilea lucru care m-a atras la Coverdale: vocea aia inconfundabilă… Apoi atitudinea aia a “nu le poţi avea pe toate?!?! bullshit! viaţa-i lungă, hai să încercăm!”…

Aveam 17-18 ani, ascultam în căşti 1987le şi mă gândeam “băi cum m-am ratat eu complet din punct de vedere muzical născându-mă aşa târziu!… Păi o să am eu vreodată prileju’ să-i văd pe ăştia într-un live?!?!?!”… Bănuiam eu vreodată că o să am ocazia asta?! Never ever!… Şi uite c-a fost să fie să urlu împreună cu alte câteva mii de oameni şi Here I Go şi Still Of The Night şi Is This Loveu’ şi Fool For Your Lovin’ şi SOLDIER OF FORTUNE!!! DAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Te **** pe el comunism şi pe ea izolare că TOATA LUMEA ŞTIA VERSURILE LA SOLDIER OF FORTUNE BĂI!!! La faza aia am fost mândru de românii mei cum n-am fost niciodată în viaţa mea, nici de generaţia paşoptistă, nici de Oituz, Mărăşeşti, Ecaterina Teodoroiu, Decebal, Dracula, Hagi, Bălcescu, Cioran, Liiceanu şamd.

Şi Leppard frate, cu 15 mărimi sub calibru’ lu’ Snake, da’ cinstiţi frate, fără miştouri şi ricoşeuri, fără danteluţă… S-a străduit Elliott, n-a dat niciodată senzaţia aia de “pă’ voi nu ne ştiţi piesele băi românilor băh!”… A încercat omu’ să presteze cât mai bine în faţa unei mulţimi pe alocuri… dezinteresate. Modestie şi bun simţ… Când îmi venea mie să urlu “băh, păi voi n-aţi auzit de Pyromania, de Mutt Lange??!?! Ce puşca mea de trib sunteţi voi măh papuaşilor??!?!?! Pe scenă îs Leppard şi voi staţi cu spatele la scenă?!?!?!” El zâmbea înţelegător: “that’s pretty good for a first time…”. Mdah, dar la Pour Some Sugar ne-am scos cu toţii… Get some!

Romexpo, Bucureşti, iulie 2008:

Nu tocmai Romexpo, Bucureşti, iulie 2008:

Pufică fără frică

Atât aş fi vrut să spun iniţial:

Unii oameni îşi plătesc moral aerul pe care-l respiră pe Pământul ăsta. Spre exemplu, iniţiatorii proiectului “Nu fi câine. Adoptă”, noii mei eroi personali, cu argumentul că ei reuşesc să facă diferenţa pentru semenii lor. Cine e sceptic să-l sune pe Pufică, dar atenţie mare că şi-a schimbat fixul, nu mai stă pe străzile din Terezian. Chapeau bas şi mă înclin, cu respect.

Stop. Atât. Asta e tot ce eram pe cale să spun. Şi n-ar fi fost corect, pentru că ideea transmisă ar fi fost “jos pălăria în faţa iniţiativei, proiectul funcţionează, oamenii sună să se intereseze de căţei şi chiar îi adoptă”. OK şi care e problema cu acest mesaj?! Este incomplet. De fapt iniţiatorii acţiunii de adopţie a patrupedelor ar trebui să fie eroii noştri personali pentru simplul fapt că încearcă şi nu doar pentru că reuşesc, pentru că au puterea unei iniţiative în mijlocul unei societăţi bolnave de pasivitate.

Powerplayul emisiunii

O mică Tracy Chapman, căci la ea îţi zboară gândul când o vezi pe fătuca asta apucând chitara de grif. Apoi începe să zdrăngăne şi, implacabil, oftezi după Marley.
Asa e nigeriancă la origine, doar că puţin născută la Paris. A crescut în Lagos, fapt despre care putem bănui că a inventat-o ca şi muzician. Nu că la Paris n-ar avea Conservator…

“Jailer”, de pe albumul de debut, “Asha”, 2008 (groovy baby :P) :

Dude, where’s my life?

Iată-mă în faţa cornetului. Toppingul, de ciocolată, se scurge aproape obscen peste bila de îngheţată. Îngheţată de ciocolată. Dincolo de cornet nu mai urmează nimic, e neant. De fapt nu e, ca tocmai asta am spus: dincolo de cornetul ăsta nu mă aşteaptă nimic. Aşadar am o infinitate la dispoziţie, să mă bucur de cornetul meu. Să curgă toppingul!

Las în urmă o săptămână în care slujba m-a răpit din propria-mi existenţă. Am lipsit din viaţa mea, am fost plecat, ocupat, nu am avut timp să-mi trăiesc zilele, să iau un moment şi să-l dedic sufletului meu. Sunt poziţionat perfect paralel în raport cu viaţa mea. Sunt un Ilie Moromete al propriului meu univers. Timpul mă trage pe sfoară, mă ocoleşte, mă substituie cu viclenie, cum spunea un ardelean odată.

Hey! Am o slujbă extraordinară, bine plătită, îmi place mult ceea ce fac. Perfect! Doar că perfecţiunea asta mă jenează. E incomodă prin aceea că mă condamnă la exil în dosul unui LCD, cu dosul pe un scaun. Hey, dar e un scaun ergonomic, nu orice prăpădit de scaun! Nu mă plâng, muncesc, iar munca previne plictiseala. Trebuie sa faci ceva, viaţa e lungă, cum naiba să rezişti dacă ai avea un job de la care te-ai întoarce la 4 după-amiaza?!?!?!

Incă unu’ de la Brylu

Din când în când dau pe la Brylu, să văd ce pufoşi a mai luat din stradă. Astăzi l-am cunoscut pe Pufică, un pufulete mic şi simpatic care abia aşteaptă să facă pipi în mijlocul persanului din sufrageria ta. Supără-te dacă poţi!

Ia-l acasă pe Pufică!
http://adopta-i.blogspot.com/2008/07/pufica.html

Ce te-aş da cu capu’ de asfalt

Ce te-aş da cu capu’ de asfalt dacă te-aş prinde când îmi ridici ştergătoarea de parbriz.

Ce te-aş da cu capu’ de asfalt dacă te-aş surprinde pliindu-mi oglinda laterală a “data viitoare când mai parchezi aici ţi-o rup”.

Ce l-aş da pe taică-tu cu capu’ de asfalt, că nu te-a trimis la şcoală, că nu a insistat să-ţi faci temele, să ţi se dezvolte capacitatea de înţelegere, să te dilaţi la orizonturile gândirii.

Dacă ai obiceiul de a-ţi marca teritoriul ridicând o ştergătoare de parbriz concentrează-te, o să scriu rar, să înţelegi: ştergătoarea aia e proprietate P R I V A T Ă, spre deosebire de locul pe care am parcat maşina, pentru care nu plăteşti nimic nimănui şi pe care îl revendici doar pentru că acolo ţi-ai parcat tu maşina în ultimii 10 ani.

Şi uite aşa am inaugurat o categorie nouă sub care, cu voia semenilor mei, sper să mă afişez cât mai rar.