Archive for August, 2008
Radio Free Your Mind
Europa Liberă şi Vocea Americii au încetat să mai emită în România. Misiunea celor două s-a încheiat aici, deşi comuniştii pe care i-au înfierat timp de câteva decenii sunt în acelaşi loc în care se aflau şi pe vremea… lor. La putere.
Mult, puţin, atât s-a putut face în această privinţă.
Acum că nu(?) mai avem nevoie de radiourile ce (nu) ne-au scăpat de comunişti, (nu) ne dăm seama că ne trebuie un radio care să ne scăpe de mitocani. Ce grilă de programe va combate infecţia cu burtoşi posesori de lanţuri şi bmwuri seria 5? Ce fel de propagandă în ultrascurte va smulge România din braţele interlopilor, a politicienilor corupţi, a presei de scandal (şi senzaţional)?
Ce fel de radio ne va scăpa de propria ignoranţă, nepăsare, pasivitate? Vocea cui, care Europă ne vor elibera de “înainte era mai bine”, de “oricum noi nu putem schimba nimic”?
It’s a free country
As in you’re free to go when you feel you can’t take it anymore. Sau, pe româneşte, pentru că despre România vorbesc, of course, copiii ăia au murit în ‘89 pentru ca, 20 de ani mai târziu, să putem constata că suntem liberi. Liberi să plecam în altă parte şi, din păcate, nu liberi să trăim într-o ţară civilizată. Nu liberi să circulăm cu maşina pe autostradă, nu liberi să alegem între nişte politicieni decenţi şi fără un trecut comunist, nu liberi să avem justiţie, sănătate sau învăţământ. Liberi să ne furăm căciula, sau, cum spuneam mai sus, liberi să plecăm.
De ce aş părăsi România? Ar fi mai simplu să enumăr motivele pentru care momentan aleg să rămân, sunt mai puţine. Tot mai puţine, cu fiecare zi ce trece. De ce mă aflu încă aici? Probabil pentru că nu a sosit încă acel brânci determinant, acea lovitură de macetă care să reteze şi cele câteva legături de care atârn agăţat aici. Aştept ca schimbarea să se producă în mod natural, să vină ca un fapt firesc, e un principiu pe care l-am urmat întreaga viaţă. Nu forţez lucrurile să se întâmple.
Între timp am reuşit să mă izolez, în bună parte, de realitatea din jurul meu. E un reflex de “igienă personală”, ca să-l citez pe Radu Paraschivescu. Deşi nu trăiesc în vreun soi de schizofrenie ori într-un univers paralel, încă!, îndrăznesc să consider că mai sunt aici doar fizic. Am început să dezvolt un jemenfichism la viaţa cotidiană şi spaţiul public românesc şi, sincer, poa’ să ardă că nu-mi mai pasă. Nu ştiu cât o să mă ţină, dar sper din tot sufletul să nu îmi revin niciodată. La naiba cu ziarele şi televiziunea!, nu mai am nevoie de relatări din ţara lui Becali, Iliescu, Dragomir, Văcăroiu, Năstase, Geoană, Vadim. Stau pe Guerrilla pentru muzică şi pe BBC World Service pentru ştiri, în maşină, iar când mă aflu în preajma unei conexiuni la internet mă răsfăţ cu BBC’s Radio One.
Apropo de Radio One, zilnic aud despre megafestivalurile care se ţin la ei în bătătură şi, evident, îmi muşc buzele de ciudă. Fireşte că n-o să mai am vârsta asta încă o dată şi mi-e foarte clar că sunt privat de ceva ce îmi doresc foarte mult: plăcerea de a fi acolo, în mulţime. Deocamdată n-am decât să mă mulţumesc cu ce transpiră pe youtube. Deocamdată! Pentru că “a pleca” a trecut de la “dacă” la “când”.
“Great DJ”, The Ting Tings, live @ Islington Mill, 2008
“Drive”, Incubus, live @ Rock Am Ring, 2008
“The Day That Never Comes”, Metallica, live @ Leeds Festival, 2008
Să vă magnetizaţi bine!
“Death Magnetic”, albumul pe care Metallica îl va lansa peste două săptămâni, este probabil ultima şansă a trupei de a-şi asigura un prezent. După eşecul înregistrat cu “St.Anger”, un nou pas greşit ar însemna, mai mult ca sigur, finalul călătoriei pentru metall-expressul Metallica. Poate că tocmai acesta este motivul principal pentru care James şi gaşca au ales să renunţe la experimente şi să revină la ceea ce au demonstrat că fac cel mai bine: trash metall.
Dacă se mai poate ridica Metallica la înălţimea trecutului său nu este singura întrebare la care “Death Magnetic” ne va răspunde. Publicul trupei are şi el o dilemă a cărei chei se găseşte în coşciugul de pe coperta noului album: mai putem percepe şi aprecia soundul de pe “Master of Puppets”, în 2008, aşa cum am făcut-o cu 20 de ani în urmă? Vom afla pe 12 septembrie.
“The Day That Never Comes”
Spiralling
Probabil că ideal ar fi fost să mai fi aşteptat puţin, măcar două-trei săptămâni, până când aş fi putut exclama “cineva se pregăteşte să devină no.1 în UK!”, însă piesa e atât de bună încât nu mai am răbdare: cineva se pregăteşte să intre în top ten, weekendul acesta, în UKTop40! Ghici cine!
Nişte amatori
Mă refer din nou la conducerea clubului Steaua. Cea tehnică, dacă ea este cea care decide echipa sau cea administrativă, dacă o impune. După ce în meciul tur contra Galatei au intrat cu Toja titular, deşi băiatul abia sosise de peste ocean şi nu jucase nici un meci oficial alături de noii săi colegi, în această seară avem parte de o nouă gafă: Neşu este anunţat şi el titular, în ciuda faptului că se va afla la ultimul său meci în Ghencea.
Lăsând la o parte aptitudinile de fotbalist ale lui Neşu, sau lipsa lor, lăsând deoparte chiar rezultatul ce va fi înregistrat deseară, singurul fapt relevant în acest context este că Steaua se află în situaţia de a nu avea o soluţie pe acel flanc al defensivei, alta decât a unui jucător care după meci va părăsi clubul. Practic Neşu este cel mai relaxat stelist la ora asta: oricât de prost joacă, mâine se va afla în drum spre Olanda. Cine ştie, poate că lipsa presiunii va elibera fotbalistul din el şi îl vom vedea în sfârşit pe Neşu. Fotbalistul.
Black Tide
Cu toate că trăim vremuri în care în muzică circulă termeni ca “electro”, “progresiv”, “alternativ”, de nici nu mai ştii dacă se vorbeşte despre genuri muzicale sau despre circuite electronice, cu toate că au trecut decenii întregi de la anii de glorie ai lui Zeppelin, Sabath, Purple, cu toate astea te trezeşti că încă mai apar unii ca Black Tide, nişte copii, nişte simple planuri de viitor când Metallica lansau albumul cu cimitiru’ pe copertă. Te miri de unde mai ies puştii aştia, e realmente suprinzător şi în acelaşi timp reconfortant să constaţi că unii născuţi după Războiul Rece descoperă în continuare rockul greu. Şi nu doar îl descoperă, ba îl şi interpretează într-un mare fel.
Na dacă despre punk nu ştim sigur de e mort sau nu, pentru metall putem sta liniştiţi. Black Tide, “Shout”, de ascultat dimineaţa, când îţi vine să dai cu câinele-n ceas. Snooze madafaka, snooze!
Presa, între Balcani şi Canalul Mânecii
Două exemple, pe cât de succinte pe atât de concludente.
Birmingham, februarie 2008. Fundaşul gazdelor, Taylor, îi amputează piciorul lui Eduardo de la Arsenal la nivelul gleznei. Live şi fără anestezie. Sky, televiziunea care transmite meciul, nu oferă nici măcar o reluare a fazei.
Târgu Jiu, august 2008. Piţurcă Junior îl accidentează grav pe argeşeanul Cîrstoiu: fractură de peroneu. Titlul primei ştiri de pe pagina de internet a celei mai citite publicaţii de profil din România este “Piţurcă i-a rupt piciorul unui adversar. Vezi VIDEO!”.
WTF mate!
Nu m-aş hazarda să spun că mă împiedic la tot pasul de semne care-mi sugerează că îmbătrânesc. Dar nu ezit să afirm că primesc din când în când semnale cum că nici tânărul rebel de altă dată n-aş mai fi. Mi se întâmplă chiar acum, în seara asta, în timp ce lecturez biografia lui Bryn Christopher. Puştiul spune că în adolescenţă asculta… Alicia Keys (?!?!). Are 22 de ani, vine din Birmingham, UK şi promite enorm.
Olandezul zburător
Cineva de la FC Utrecht a pierdut un pariu.
Conform Gazetei Sporturilor, clubul olandez a plătit un milion şi jumătate de euro pentru a-l transfera pe Mihaiţă Neşu. Desigur, noi cei care l-am văzut pe Neşu lovind mingea de fotbal credem că, de fapt, Steaua le-a dat un milion şi jumătate olandezilor numai să-l ia pe Neşu.
Efectele tranzacţiei nu au întârziat să apară. Casele de pariuri au dublat cota Stelei înaintea returului cu Galatasaray, iar UEFA a decis să mute echipa lui Lăcătuş în prima urnă valorică pentru tragerea la sorţi a grupelor Ligii Campionilor. De asemenea, Discovery Channel a anunţat că va trimite în Ghencea o echipă de specialişti, care să documenteze uluitorul caz “Neşu”: 7 ani la Steaua! Nu l-a văzut nimeni jucând?!
Obrăznicie europeană
”Sunt efectiv mâhnit şi necăjit de faptul că în Raportul de ţară Comisia Europeană şi-a permis să critice Parlamentul României. Este pentru prima dată când Comisia îşi permite să atace un Parlament naţional fără ca în prealabil să-i ceară un punct de vedere pe un proiect şi este nedrept, întrucât nu a existat în această perioadă niciun fel de intervenţie a Legislativului în actul de justiţie”. Nicolae Văcăroiu, Preşedintele Senatului, 18 august 2008.
Trecând peste “mâhnirea şi necazul” pe care ni le provoacă faptul că astăzi, în anul 2008 după Hristos, Lenin, Gorbaciov şi Putin, pardon, în timpul lui Putin, încă mai stăm să analizăm şi să comentăm ce spune domnul Nicolae Văcăroiu, depăşind aşadar acest punct de minim pe graficul moralului propriu, ajungem să constatăm următoarele: veşnic tânăra noastră clasă conducătoare începe să prindă curaj, parcă odată cu înaintarea tancurilor sovietice în teritorii străine lor, până în punctul în care se stropşeşte la Occident, pe banii Occidentului: cine sunteţi voi, “măi animalilor”, să ne spuneţi nouă cum să facem justiţie?
Sigur că domnul Văcăroiu nu este la fel de mâhnit pentru statutul de organ de justiţie, conferit de Curtea Constituţională Parlamentului României. Pe undeva este firesc: a vota legi poate deveni atât de plictisitor la un moment dat, încat te încearcă o poftă nebună să evadezi. În trecut, spre exemplu, când un singur om avea responsabilitatea plictisului legislativ, iar ceilalţi puteau face liniştiţi pe justiţiarii, între pereţii Partidului Comunist Român. Of nea Nelule, nea Nicule, cât mai trebuie să duceţi în spate povara asta europeană, cât să mai plecaţi capul în faţa porcilor imperialişti de la Apus? Unde e socialismul înfloritor de altădată? Uite-l, se zăreşte la o palmă de noi! Azi bate pân’ la Tbilisi, mâine pan’ la Kiev şi, cine ştie, vorba aia, numa’ mâine nu-i poimâine!
Hai cu salvgardarea!
Camelia şi Tolo
Uite de asta l-a făcut nea Ovidiu locotenentul său!
Muzică de cilău (copyright Guerrilla)
Sunt câteva luni de când mi-am propus să ascult integral “Rockferry”, primul album al lui Duffy. Fără succes însă. Nu e timp. Între timp, cred că am ascultat jumătate de album in singleuri, la radio. Mercy, Warwick Avenue, Serious şi, mai nou, Stepping Stone. Live @ Jools Holland:
Someone’s in the mood…
Ar fi trebuit să păstrez postul ăsta pentru la iarnă, dar mă lasă Ciovică?! Nooooooh! A trebuit să intre ea in that mood, acum, în plină caniculă! Măi Ana, ciudat, zău, în timp ce noi ne sufocăm de căldură, tu te sufoci cu lacrimi şi popcorn? Uită-te la Star Wars, sau ceva!
Nah, dacă acum s-a deşteptat moodul în Ana, asta este, postez acum, că ce să fac.
După concertul Metallica, Anei i-a venit cheful de filme siropoase. E firesc, a văzut acolo o mulţime de bărbaţi uzi până la piele, care puneau pasiune în ceea ce cântau. I’m your pain when you can’t feel, sad but true, than kind of stuff. OK. Paranteză închisă. Aşadar avem chef de filme siropoase, dar bune, dintr-alea bune, nu vorbesc despre două surcele, they met and fell in love în primele 5 minute din film, când nici nu eram atent că desfăceam punga de popcorn. Vorbesc despre love stories făcute de persoane care se pricep să redea feelingul ăla, golul ăla în stomac, cu actori cărora le strălucesc ochii the right way, credibil, cu replici de oameni cu şcoală, vorba cuiva.
Şi povestind ea despre incursiunile ei cinematografice, îmi aminteşte de un film pe care l-am văzut cândva în iarna 2004-2005, sau 2005-2006, nu mai ştiu exact, anul e irelevant oricum. Important este că l-am văzut iarna, în preajma Crăciunului, ceea ce e esenţial dacă aveţi de gând să vă uitaţi la Love Actually. Îmi amintesc că a fost primul film în care am văzut-o pe Keira Knightley - da, am “ratat” şi Piraţii din Caraibe şi Bend It Like Beckham - şi îmi mai amintesc că mi-am propus să revăd filmul măcar o dată la 4-5 ani, în preajma Crăciunului.
Ana, merci! :-)
PS: Dacă eşti tentat să vezi filmul, rezistă până la Crăciun. Obligatoriu!
Las’ că merge ş-aşa
Nu ştiu ce e mai lamentabil, să te cheme Galatasaray şi să te prezinţi la un meci pentru calificarea în Liga Campionilor cu jucători nepregătiţi să alerge 90 de minute, sau să te cheme Steaua şi să introduci într-o partidă de asemenea importanţă un jucător care, 4 zile mai devreme, se afla la o diferenţă de fus orar de 8 ore.
Problema Galatei mă face sa ridic din sprânceană mirat, dar până la urmă e treaba lor, pot trăi cu asta. Cu Steaua e altfel: încep să cred că nu mai merită urmărită. Pentru că dacă îi iese ceva bun se cheamă întâmplare - vezi Nicoliţă: sunt 50% şanse să lovească mingea bine - iar dacă iese prost se cheamă management la Steaua. Când conduci un club după ureche, fără o viziune clară şi fără oameni pricepuţi la aşa ceva, pur şi simplu nu mai meriţi atenţie. Nu meriţi să mai fi urmărit, nu îţi mai câştigi patima suporterilor. De ce să mai dau doi bani pe ce se întâmplă cu echipa asta, daca ceea ce se întâmplă e stabilit de hazard?
Imaginaţi-vă ultima săptămână a lui Toja. Şi-a cinstit foştii colegi într-un bar din Dallas, s-a urcat în avion, a ajuns într-un colţ al lumii despre care nu auzise până acum o lună, s-a odihnit ca unul care vine de la GMT - 6 la GMT + 2, a dat două ture de teren, a schimbat 3 pase cu Lovin şi, surpriză, a intrat titular în manşa tur a unei duble pentru Liga Campionilor. Uitaţi de relaţii de joc, de oboseală, de adaptare, de profesionalism sau alte concepte depăşite. This is Ghencea.
The Ting Tings
Un DJ de la Guerrilla spunea, prezentându-i pe The Ting Tings, că în Marea Britanie tinerii visează să-şi facă trupă, spre deosebire de mulţi dintre tinerii noştri, care şi-ar ocupa timpul cu întrebarea existenţială “cum să îmi iau cât mai repede un bmw?!”. Acum eu n-o să comentez a doua parte a afirmaţiei domnului DJ - e o discuţie aşa de amplă şi pe un fond atât de pesimist încât nu merită să-mi ruinez duminica elaborând în această direcţie - ci o să mă limitez la a trata prima parte a discursului său. Obiectul studiului de astăzi e The Ting Tings, un duo originar din Manchester, compus din Katie White, vocal şi chitara şi Jules De Martino (yeah, right! un John Martins stilizat probabil) la percuţie.
Am început să auzim de Ting Tings datorită succesului înregistrat de “That’s Not My Name”, primul single de pe albumul de debut, “We Started Nothing”, album lansat chiar anul acesta. Momentan Katie şi Jules îşi continuă ascensiunea graţie unui alt hit în devenire, “Shut Up And Let Me Go”. Poftiţi la nişte indie pop proaspăt!
Căţe se întoarce
Duminica aceasta, la amiază, aveţi posibilitatea de a creşte numărul membrilor familiei dumneavoastră cu cel puţin unul.
Iniţiatorii campaniei “Salvează o viaţă de câine. Adoptă!”, campanie de adopţie a câinilor fără stăpân, îi vor aduce pe “adoptabili” în parcul “Sub Arini”, la cupolă, cu începere de la ora 12.
Sunteţi aşteptaţi în parc, la cupolă, duminică la amiază, toţi cei care v-aţi gândit de-a lungul vieţii că v-ar plăcea ca, la un moment dat, să aveţi un căţel. Sunteţi aşteptaţi chiar şi dacă nu aveţi şi n-aţi avut niciodată nici cea mai mică intenţie să adoptaţi un câine: noi credem că va fi foarte interesant să vă vedem răzgândindu-vă, când veţi face cunoştinţă cu cei mici şi drăgălaşi şi pufoşi, în căutare de stăpân, casă, afecţiune, apartenenţă.
Mai multe detalii aici.
The Verve rulz over The Script
Ascultând “The Man Who Can’t Be Moved” am rămas cu senzaţia că, dacă Smiley şi-ar face trupă, ar suna ca The Script. Lucru despre care nu ştiu înca dacă e de bine sau nu. Pentru The Script, că pentru Smiley ar însemna ca gura lui să fie în sfârşit ocupată cu muzică.
Irlandezii de la The Script vin cu un sound dulceag, mieros, prea pop pentru rock şi prea rock pentru pop. Undeva între U2 şi Timbaland, conform allmusic.com, ceea ce în universul meu se cheamă RĂTĂCIT sau FĂRĂ ŞANSE DE REABILITARE. În orice caz, tot ce-am auzit despre şi de la The Script, inclusiv numele trupei, clişeu cât China, după mine, m-a intrigat sau iritat. Par exemple “The Man Who Can’t Be Moved”, trilu’ ăsta de care nu mai scap de când a dat peste mine, în urmă cu câteva zile. Mă trezesc că îl hmmmmăiesc prin casă şi măăăă enerveaaaaaazăăăăăă, că e atât de… aaam… melodios?!… Yeak!!!
Pe de altă parte nu trebuie scăpată din vedere ceea ce se poate numi revenirea celor de la The Verve. Richard Ashcroft şi compania au un album nou, intitulat “Forth”, pentru că, ati ghicit, e al patrulea din discografia trupei. Cronologic vorbind.