Rămas bun
Prima dimineaţă fără micuţa fără nume. Ironic, deşi a fost linişte pentru întâia noapte în această săptămână, nu am putut dormi. Încă o mai aud plângând. Mi-e imposibl să privesc spre petecul de iarbă pe care şi-a trăit suferinţa.
Nu am văzut-o niciodată fericită, jucăuşă, doar tremurând convulsiv. Şi cercetând curioasă, atunci când o aşezam în maşină, pe locul pasagerului, pentru a o duce la medic. Erau singurele momente când nu plângea, când curiozitatea învingea durerea. Scruta interiorul maşinii cu privirea, se ridica cu lăbuţele din faţă pe banchetă, apoi mă fixa cu ochii ei blânzi şi trişti. Aceiaşi ochi cu care şi-a luat rămas bun, pe masa de lucru a medicului, înainte de ultima injecţie.
No comments yet.