Ascult, deci exist
Musically gay, but in a good way
Kings of Leon sunt originari din sudul Statelor Unite, mai precis din Tennessee, iar cine i-a ascultat cântând a înţeles instantaneu că băieţii n-au avut nici o şansă de a fi apreciaţi la ei acasă. Fără ca asta să însemne o injurie la adresa sudiştilor, pentru că, nu-i aşa?, gusturile nu sunt discutabile. În schimb britanicii i-au adorat din start, prin “britanicii” întelegând inclusiv acei patru care se numesc U2 şi care i-au luat pe regi în balonul lor, pentru un turneu nord-american, în urmă cu câţiva ani. În concluzie, dacă sunt suficient de buni pentru U2, sunt suficient de buni pentru cele mai pretenţioase urechi.
Use Somebody, Kings of Leon
Killing themselves softly
Să fie clar: de la brânză aştept să aibă gust de brânză! Nu-mi place brânza cu gust de salam! Na aşa e şi cu muzica - ascult la fel cum mănânc: cu pretenţii! Păi de la Metallica aştept metal greu şi de la Duffy muzică pentru zilele ploioase. Iar de la Killers am pretenţia să facă ceea ce făceau la început, că făceau bine! Că aici voiam să ajung. Killers s-au gândit că iarna asta se poartă gay, ceea ce le doresc să le stea în gât. Killers, then & now:
Beggin’… differently
Newcomers covering newcomers: “Beggin”, The Saturdays, cover dupa Madcon, live @ Radio 1’s Live Lounge:
Spiralling by Sugababes
Sugababes au fost invitate ieri în Live Lounge-ul Radio 1. Fetele au prestat live şi acustic noul lor single, “Girls”, dar şi un cover după “Spiralling” al lui Keane, care cover m-a lăsat cu gura căscată. Comparaţi şi judecaţi:
Interviu cu un vampir
Europa FM este cel mai ascultat radio din România, conform unui sondaj despre care puteţi afla mai multe pe Hotnews. Nici o surpriză: românii nu-i votează pe cei mai buni politicieni ci pe cei mai puţin răi, nu urmăresc cele mai importante ştiri ci pe cele mai sângeroase, deci de ce ar asculta cel mai bun radio în detrimentul celui care difuzează cel mai mult Britney Spears?
Înainte de a mă arunca la jugulara maselor cu care am în comun ţara de pe paşaport, mi-am zis că ştiu pe cineva a cărui părere în materie de radio o depăşeşte pe a mea în pertinenţă. L-am provocat la o discuţie pe această temă pe Andy Ghişoiu, cu ani în urmă redactor la Radio Contact:
Valentin Iliu: Nu am dormit bine azi noapte. M-am tot învârtit în pat căutând o explicaţie pentru asta:
Top 10 la nivel urban, pe ţară:
Radio Europa FM: 1.332.700 - 15.4%
Radio Kiss FM: 1.302.600 - 13%
Radio România Actualităţi: 1.264.900 - 15.9%
Radio 21: 1.243.000 - 12.8%
Radio România Regional: 721.400 - 7,9%
Radio ProFM: 686.000 - 7.1%
Radio Antena Satelor: 270.200 - 3.9%
Radio BBC: 267.400 - 0.7%
Radio Romantic: 243.400 - 2.8%
Radio Info Pro: 177.100 - 2.2%
Top 10 pentru Bucureşti:
Radio 21: 410.500 - 22.9%
Radio Romania Actualităţi: 245.000 - 18.2
Radio Kiss FM - 210.500 - 11.1%
Radio Europa FM - 130.600 - 7.5%
Radio Romantic FM - 126.900 - 8.2%
Radio Pro FM - 124.900 - 8%
Radio Magic FM - 68.000 - 4.1%
Radio Antena Satelor: 55.300 - 3.7%
Radio Guerrilla: 45.900 - 2%
Radio Vibe FM: 44.800 - 2.2%
Şi m-am hotărât să-ţi cer părerea: de ce Europa FM, radioul care difuzează aceleaşi 100-150 de piese de câţiva ani buni, este lider de audienţă şi de ce Guerrilla, postul al cărui playlist este cel mai apropiat de UK Top 40, ajunge la doar 2% în capitală şi nu intră în top 10 pe ţară?
Andy G. Ghişoiu: Dacă îţi mai arăt un sondaj de audienţă pe categorii de vârstă ai să te miri mai tare de Europa FM. Să vezi câti de 18 ani sunt…
VI: Care e explicaţia?
AGG:
1. Legea poziţionării: primul radio privat cu acoperire naţională.
2. Nu deranjează, animatorii nu ies în evidenţă, toţi au aceleaşi voci. Nici nu ştii când e unul când celălalt, deci nu ai preferinţe. Cine mişcă în front, afară! Cu alte cuvinte e “un covor de muzică” şi ceva vorbărie care curge fără să te deranjeze.
3. Muzica: aleasă în aşa fel încât să o lălăi, s-o fredonezi. După acelaşi principiu după care şi noi, când mergem la cineva în vizită şi vedem în raft un CD cu artistul preferat, zicem “Oaaaa…ai Sting! Ia pune că-mi place!”. Chit că tu îl ai acasă.
4. Soundul.
5. Obişnuinţa. N-au schimbat nimic de când au dat drumul şi lumea s-a obişnuit cu el.
VI: Revin la Guerrilla: este singurul radio din România inspirat din UK Top 40 şi Billboard Hot 100. De ce nu are succes în România?
AGG: De ce Guerrilla e unde e? În orice societate cei inteligenţi reprezintă maxim 10% din populaţie.
VI: Acesta e un argument pentru felul în care sunt percepuţi oamenii de radio şi ceea ce spun ei la microfon. Dar muzica?
AGG: Ei au pus Caţavencu pe radio. Iar muzica… Are rost să-ţi mai răspund?
VI: Da, te rog. Pentru că dacă plecăm de la percepţia că UK Top 40 înseamnă prezentul în muzică, vedem că Europa FM şi Kiss FM nu sunt în 2008.
AGG: Ascultăm ceea ce ştim mai degrabă decât ceea ce nu ştim. Nici reclamele nu sunt la fel în România faţă de restul lumii.
VI: Aici duci discuţia pe terenul tău.
AGG: E acelaşi lucru: publicitatea reflectă, atenţie: reflectă!, nivelul de trai şi e o oglindă pentru societate. Aşa şi muzica. Evident, vorbim de mase. Dar ce te roade pe tine? De ce Europa nu e rock?
VI: Mă roade că radioul din România este, la fel ca politicul, economicul, bunul simţ etc., în urma lumii civilizate.
AGG: Mai e o teorie pe care ţi-o spun şi în care cred: ca să fii creativ, respectiv să poţi schimba ceva în politică, muzică etc., trebuie să apelezi la ceea ce lumea ştie. Simboluri din viaţa de zi cu zi, cunoştinţe de până la maxim clasa a 12-a. Altfel oamenii nu pricep. O să te miri că lumea votează Elena Udrea tricotând, dar aşa va face. “Noi ştim deja tot. Avem o părere despre orice. De ce mai trebuie să învăţăm lucruri noi?”
VI: Ultima întrebare: care e ultimul album pe care l-ai ascultat cap coadă?
AGG: Mda, bună întrebare… Cred ca a fost Katie Melua, cel cu Nine Million Bicycles.
VI: Mulţumesc pentru timp şi păreri!
AGG: Să scrii şi că trebuie să dai vreo 4 sticle de vin… de 3 ani!
VI: Dau copy paste, nu cenzurez.
Flobots
Ei nu vor vinde niciodată 20 de milioane de discuri, ceea ce, paradoxal, a ajuns sa fie un compliment pentru o trupă din zilele noastre: Flobots, “Handlebars”.
America arde şi noi ne pieptănăm
Aţi avut vreodată senzaţia că e ceva neînregulă cu muzica din zilele noastre? Nu sunteţi singur(ă).
“The 20 million people that buy a Britney Spears record aren’t music fans. They are popular culture fans.” Michael Penn
BEFORE THE MUSIC DIES, de Andrew Shapter şi Joel Rasmussen
Rockferry
Specialiştii o compară cu diva blondă a soul-ului, Dusty Springfield, în timp ce profanilor le aminteşte simplu de anii 60. Amy Ann Duffy, sau Duffy, cum scrie pe coperta compact discului, vine din Ţara Galilor şi ne propune un album care încântă, în ciuda sonorităţii retro, sau poate că tocmai datorită ei.
“Rockferry” e cel mai liniştitor lucru pe care l-am ascultat în ultimii patru ani, de la “Another Day” al lui Lene Marlin. Plus că se potriveşte de senzaţie cu vremea ploioasă de afară.
O suedeză
Via dob.ro, în ciuda lui Ianţu şi a Doamnei, care nu pot decât visa la asemenea concurenţi, Anna Bergendahl.
Seară Metallica pe Radio 1
“Death Magnetic” a fost lansat cu trei zile în urmă, prilej cu care toată lumea vorbeşte despre Metallica în perioada asta. Însă nu toată lumea vorbeşte cu Metallica. Asta e o treabă mai complicată, dacă nu cumva te numeşti BBC: Radio 1 le dedică cinci ore lui James & Co. deseară, interval în care va difuza şi live-ul înregistrat de trupă ieri, la BBC Radio Theatre. Metallica Night începe la 9 PM, ora României şi poate fi ascultat aici.
It’s a free country
As in you’re free to go when you feel you can’t take it anymore. Sau, pe româneşte, pentru că despre România vorbesc, of course, copiii ăia au murit în ‘89 pentru ca, 20 de ani mai târziu, să putem constata că suntem liberi. Liberi să plecam în altă parte şi, din păcate, nu liberi să trăim într-o ţară civilizată. Nu liberi să circulăm cu maşina pe autostradă, nu liberi să alegem între nişte politicieni decenţi şi fără un trecut comunist, nu liberi să avem justiţie, sănătate sau învăţământ. Liberi să ne furăm căciula, sau, cum spuneam mai sus, liberi să plecăm.
De ce aş părăsi România? Ar fi mai simplu să enumăr motivele pentru care momentan aleg să rămân, sunt mai puţine. Tot mai puţine, cu fiecare zi ce trece. De ce mă aflu încă aici? Probabil pentru că nu a sosit încă acel brânci determinant, acea lovitură de macetă care să reteze şi cele câteva legături de care atârn agăţat aici. Aştept ca schimbarea să se producă în mod natural, să vină ca un fapt firesc, e un principiu pe care l-am urmat întreaga viaţă. Nu forţez lucrurile să se întâmple.
Între timp am reuşit să mă izolez, în bună parte, de realitatea din jurul meu. E un reflex de “igienă personală”, ca să-l citez pe Radu Paraschivescu. Deşi nu trăiesc în vreun soi de schizofrenie ori într-un univers paralel, încă!, îndrăznesc să consider că mai sunt aici doar fizic. Am început să dezvolt un jemenfichism la viaţa cotidiană şi spaţiul public românesc şi, sincer, poa’ să ardă că nu-mi mai pasă. Nu ştiu cât o să mă ţină, dar sper din tot sufletul să nu îmi revin niciodată. La naiba cu ziarele şi televiziunea!, nu mai am nevoie de relatări din ţara lui Becali, Iliescu, Dragomir, Văcăroiu, Năstase, Geoană, Vadim. Stau pe Guerrilla pentru muzică şi pe BBC World Service pentru ştiri, în maşină, iar când mă aflu în preajma unei conexiuni la internet mă răsfăţ cu BBC’s Radio One.
Apropo de Radio One, zilnic aud despre megafestivalurile care se ţin la ei în bătătură şi, evident, îmi muşc buzele de ciudă. Fireşte că n-o să mai am vârsta asta încă o dată şi mi-e foarte clar că sunt privat de ceva ce îmi doresc foarte mult: plăcerea de a fi acolo, în mulţime. Deocamdată n-am decât să mă mulţumesc cu ce transpiră pe youtube. Deocamdată! Pentru că “a pleca” a trecut de la “dacă” la “când”.
“Great DJ”, The Ting Tings, live @ Islington Mill, 2008
“Drive”, Incubus, live @ Rock Am Ring, 2008
“The Day That Never Comes”, Metallica, live @ Leeds Festival, 2008
Să vă magnetizaţi bine!
“Death Magnetic”, albumul pe care Metallica îl va lansa peste două săptămâni, este probabil ultima şansă a trupei de a-şi asigura un prezent. După eşecul înregistrat cu “St.Anger”, un nou pas greşit ar însemna, mai mult ca sigur, finalul călătoriei pentru metall-expressul Metallica. Poate că tocmai acesta este motivul principal pentru care James şi gaşca au ales să renunţe la experimente şi să revină la ceea ce au demonstrat că fac cel mai bine: trash metall.
Dacă se mai poate ridica Metallica la înălţimea trecutului său nu este singura întrebare la care “Death Magnetic” ne va răspunde. Publicul trupei are şi el o dilemă a cărei chei se găseşte în coşciugul de pe coperta noului album: mai putem percepe şi aprecia soundul de pe “Master of Puppets”, în 2008, aşa cum am făcut-o cu 20 de ani în urmă? Vom afla pe 12 septembrie.
“The Day That Never Comes”
Spiralling
Probabil că ideal ar fi fost să mai fi aşteptat puţin, măcar două-trei săptămâni, până când aş fi putut exclama “cineva se pregăteşte să devină no.1 în UK!”, însă piesa e atât de bună încât nu mai am răbdare: cineva se pregăteşte să intre în top ten, weekendul acesta, în UKTop40! Ghici cine!
Black Tide
Cu toate că trăim vremuri în care în muzică circulă termeni ca “electro”, “progresiv”, “alternativ”, de nici nu mai ştii dacă se vorbeşte despre genuri muzicale sau despre circuite electronice, cu toate că au trecut decenii întregi de la anii de glorie ai lui Zeppelin, Sabath, Purple, cu toate astea te trezeşti că încă mai apar unii ca Black Tide, nişte copii, nişte simple planuri de viitor când Metallica lansau albumul cu cimitiru’ pe copertă. Te miri de unde mai ies puştii aştia, e realmente suprinzător şi în acelaşi timp reconfortant să constaţi că unii născuţi după Războiul Rece descoperă în continuare rockul greu. Şi nu doar îl descoperă, ba îl şi interpretează într-un mare fel.
Na dacă despre punk nu ştim sigur de e mort sau nu, pentru metall putem sta liniştiţi. Black Tide, “Shout”, de ascultat dimineaţa, când îţi vine să dai cu câinele-n ceas. Snooze madafaka, snooze!
WTF mate!
Nu m-aş hazarda să spun că mă împiedic la tot pasul de semne care-mi sugerează că îmbătrânesc. Dar nu ezit să afirm că primesc din când în când semnale cum că nici tânărul rebel de altă dată n-aş mai fi. Mi se întâmplă chiar acum, în seara asta, în timp ce lecturez biografia lui Bryn Christopher. Puştiul spune că în adolescenţă asculta… Alicia Keys (?!?!). Are 22 de ani, vine din Birmingham, UK şi promite enorm.
Muzică de cilău (copyright Guerrilla)
Sunt câteva luni de când mi-am propus să ascult integral “Rockferry”, primul album al lui Duffy. Fără succes însă. Nu e timp. Între timp, cred că am ascultat jumătate de album in singleuri, la radio. Mercy, Warwick Avenue, Serious şi, mai nou, Stepping Stone. Live @ Jools Holland:
The Ting Tings
Un DJ de la Guerrilla spunea, prezentându-i pe The Ting Tings, că în Marea Britanie tinerii visează să-şi facă trupă, spre deosebire de mulţi dintre tinerii noştri, care şi-ar ocupa timpul cu întrebarea existenţială “cum să îmi iau cât mai repede un bmw?!”. Acum eu n-o să comentez a doua parte a afirmaţiei domnului DJ - e o discuţie aşa de amplă şi pe un fond atât de pesimist încât nu merită să-mi ruinez duminica elaborând în această direcţie - ci o să mă limitez la a trata prima parte a discursului său. Obiectul studiului de astăzi e The Ting Tings, un duo originar din Manchester, compus din Katie White, vocal şi chitara şi Jules De Martino (yeah, right! un John Martins stilizat probabil) la percuţie.
Am început să auzim de Ting Tings datorită succesului înregistrat de “That’s Not My Name”, primul single de pe albumul de debut, “We Started Nothing”, album lansat chiar anul acesta. Momentan Katie şi Jules îşi continuă ascensiunea graţie unui alt hit în devenire, “Shut Up And Let Me Go”. Poftiţi la nişte indie pop proaspăt!
The Verve rulz over The Script
Ascultând “The Man Who Can’t Be Moved” am rămas cu senzaţia că, dacă Smiley şi-ar face trupă, ar suna ca The Script. Lucru despre care nu ştiu înca dacă e de bine sau nu. Pentru The Script, că pentru Smiley ar însemna ca gura lui să fie în sfârşit ocupată cu muzică.
Irlandezii de la The Script vin cu un sound dulceag, mieros, prea pop pentru rock şi prea rock pentru pop. Undeva între U2 şi Timbaland, conform allmusic.com, ceea ce în universul meu se cheamă RĂTĂCIT sau FĂRĂ ŞANSE DE REABILITARE. În orice caz, tot ce-am auzit despre şi de la The Script, inclusiv numele trupei, clişeu cât China, după mine, m-a intrigat sau iritat. Par exemple “The Man Who Can’t Be Moved”, trilu’ ăsta de care nu mai scap de când a dat peste mine, în urmă cu câteva zile. Mă trezesc că îl hmmmmăiesc prin casă şi măăăă enerveaaaaaazăăăăăă, că e atât de… aaam… melodios?!… Yeak!!!
Pe de altă parte nu trebuie scăpată din vedere ceea ce se poate numi revenirea celor de la The Verve. Richard Ashcroft şi compania au un album nou, intitulat “Forth”, pentru că, ati ghicit, e al patrulea din discografia trupei. Cronologic vorbind.
Liniştea dinaintea furtunii
Aproape că poţi simţi aşteptarea în aer, o poţi mirosi. Ai senzaţia că fiecare al doilea om de pe stradă va fi acolo. Şi poate că exact aşa va fi.
Ne pregătim de Metallica, gradual, să nu facem implozie şi parcă-l aud pe Radu: “dacă aveai de gând să începi pregătirea de Metallica “gradual”, cu Katie Melua, trebuia s-o începi ceva mai devreme, cu vreo două luni, cam aşa”. Nah taci acolo şi trimite-i linku’ Adinei!