Balonul e rotund. De nervi
Koyr á Føroyar!
Deşi domnii Tolontan şi Ioaniţoaia n-ar fi de acord, a discuta despre fotbalul din ţara noastră înseamnă tot mai mult a te înjosi. Este ca şi când duminica, în jurul mesei de prânz, alături de mama şi de bunicul veteran de război, ai vorbi despre filme porno. Nu se face. Suntem oameni serioşi, muncim cinstit, ne respectăm unii pe alţii, ne plătim impozitele, avem bun simţ. În contextul acesta nu se potriveşte, pur şi simplu, o dezbatere în mijlocul căreia să se afle Dumitru Dragomir şi Mircea Sandu. În consecinţă, am luat decizia de a mă exprima pentru ultima oară pe marginea subiectelor legate de fotbalul de la noi, atât timp cât Dragomir şi Sandu vor mai face parte din spaţiul public românesc.
Fotbalul românesc a murit. A fost răpus definitiv de cancerul despre care pomenea Andrei Vochin în timpul măcelului de la Cluj. Nu trebuie să avem nici un dubiu şi nici n-ar fi tocmai firesc să ne surprindă: fotbalul românesc e rece şi s-a învineţit. Nu doar că nu mai respiră, ba chiar pute. Este un deznodământ firesc al anilor de administraţie a lui Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir, aceşti Nicolae şi Elena Ceauşescu pentru care, din păcate, revoluţia nu a sosit încă. Totalitarismul feroce al Ceauşeştilor, nuanţat de Sandu şi Dragomir într-un sistem ce copiază reţeta Cosei Nostra, ne-a adus inevitabil dar previzibil la colaps.
Urmează aterizarea în Feroe şi 90 de minute în compania pescarilor, cu tot respectul pentru îndeletnicirea gazdelor noastre de miercuri. Cel mai probabil Tamaş şi Contra vor reuşi un rezultat care să aducă cele 3 puncte României, ceea ce va echivala cu perpetuarea actualului sistem. Ne vor minţi că mortul n-a murit, că s-a aburit oglinda şi că leşul de fapt doarme. Ori un egal sau o înfrângere în micuţa insulă din Atlantic, şi să nu ne spună Piţi că nu mai există insule mici, ar putea echivala cu o şansă, minusculă precum aeroportul din Feroe, de a vedea un dublu asasinat: Sandu şi Dragomir şi-ar putea înfinge reciproc pumnalul.
Prin urmare, să subscriem cu toţii la pronosticul lui Radu Banciu: Koyr á Føroyar! Hai Feroe!
Veşti bune de la Cluj
În fotbalul românesc, la fel ca şi în politica românească, este nevoie de un colaps total pentru a avea şansa unui viitor decent.
Nu se poate construi pe minciună, pe corupţie, pe aranjamente, pe bazele unui sistem cangrenat, cum spunea Grădinescu mai devreme. Apropo, dacă ar fi fost 3-0 si nu 0-3 nu îşi mai amintea nimeni că sistemul e cangrenat. Acesta este nivelul până la care s-a alterat capacitatea noastră de a raţiona, de a deosebi normalitatea de anormalitate. Paranteză închisă.
E imposibil să ajungi la stadiul de civilizaţie în fotbal, condiţie obligatorie pentru a face performanţă, împins fiind de Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir, cum nu poţi păzi turma cu ajutorul unor lupi. De aceea am ajuns să resimt o undă de tristeţe la fiecare succes înregistrat de fotbalul românesc, nu numai pentru că aceste succese sunt rodul întâmplării, ci şi pentru că ele legitimizează în continuare corupţia ca politică de stat, în acest stat în stat numit fotbalul românesc.
Nişte amatori
Mă refer din nou la conducerea clubului Steaua. Cea tehnică, dacă ea este cea care decide echipa sau cea administrativă, dacă o impune. După ce în meciul tur contra Galatei au intrat cu Toja titular, deşi băiatul abia sosise de peste ocean şi nu jucase nici un meci oficial alături de noii săi colegi, în această seară avem parte de o nouă gafă: Neşu este anunţat şi el titular, în ciuda faptului că se va afla la ultimul său meci în Ghencea.
Lăsând la o parte aptitudinile de fotbalist ale lui Neşu, sau lipsa lor, lăsând deoparte chiar rezultatul ce va fi înregistrat deseară, singurul fapt relevant în acest context este că Steaua se află în situaţia de a nu avea o soluţie pe acel flanc al defensivei, alta decât a unui jucător care după meci va părăsi clubul. Practic Neşu este cel mai relaxat stelist la ora asta: oricât de prost joacă, mâine se va afla în drum spre Olanda. Cine ştie, poate că lipsa presiunii va elibera fotbalistul din el şi îl vom vedea în sfârşit pe Neşu. Fotbalistul.
Olandezul zburător
Cineva de la FC Utrecht a pierdut un pariu.
Conform Gazetei Sporturilor, clubul olandez a plătit un milion şi jumătate de euro pentru a-l transfera pe Mihaiţă Neşu. Desigur, noi cei care l-am văzut pe Neşu lovind mingea de fotbal credem că, de fapt, Steaua le-a dat un milion şi jumătate olandezilor numai să-l ia pe Neşu.
Efectele tranzacţiei nu au întârziat să apară. Casele de pariuri au dublat cota Stelei înaintea returului cu Galatasaray, iar UEFA a decis să mute echipa lui Lăcătuş în prima urnă valorică pentru tragerea la sorţi a grupelor Ligii Campionilor. De asemenea, Discovery Channel a anunţat că va trimite în Ghencea o echipă de specialişti, care să documenteze uluitorul caz “Neşu”: 7 ani la Steaua! Nu l-a văzut nimeni jucând?!
Curaj găină
Ne-am bucurat ce ne-am bucurat după egalul alb cu Franţa, am zis un Doamne-ajută că n-am debutat cu o înfrângere, dar ar cam fi momentul să ne întrebăm ce vrem de la aceste europene. O să încingem o horă în piaţa din centrul oraşului dacă facem 3 puncte dar nu mergem în sferturi? Ne vom simţi împăcaţi cu ideea că nu ne-a bătut nimeni în grupa morţii? Greu de crezut. Şi atunci ne mai rămâne varianta de a scoate dosu’ din poartă şi de a trece şi noi de linia orizontală care marchează centrul terenului. Sigur, e riscant, poţi mânca bătaie când ieşi la joc în faţa lui Toni şi Van Nistelroy, dar măcar ştii că ai încercat.
Deocamdată digerăm mulţumiţi punctul luat din întâlnirea cu francezii, despre care ne place să credem că au dansat cum le-am cântat noi, fapt probat şi de imaginile surprinse de către trimisul nostru special la Euro, RaduH :P
Get the Flash Player to see this player.
Houston, we have a problem
Când tocmai ne făcusem iluzii că am avea o şansă la calificare, a venit Olanda să ne demonstreze că e în stare să omoare Moartea fotbalului.
Doar că o asemenea ispravă nu stă la îndemâna oricui, cu atât mai puţin cu cât nu ştim dacă e posibil să dobori Italia fără ajutorul unui asistent miop şi a unui portar tip jack-van-der-box, beneficii de care, să mă ierte Lobonţ, e puţin probabil că ne vom bucura.
Şi iată-ne ajungând la concluzia că tocmai am făcut un 0-0 cu cea mai puţin odioasă dintre adversarele de la Europene.
La domeneci
Stimaţi compatrioţi,
Nu vă cere nimeni să fiţi altcineva decât sunteţi. Bănele, nu aşteptăm de la tine să fii mai bun decat Malouda, Guriţă, Raţuşcă, nu suntem ipocriţi, ştim că Sagnol şi Abidal sunt mai buni decât voi. Nu aşteptăm de la voi victoria şi nimic altceva. Sigur că dacă veţi câştiga ne veţi propulsa direct în artezienele oraşelor, dar un rezultat bun deseară, împotriva Franţei, nu este singurul lucru din lume pentru care v-am aplauda, nu este unicul mod de-a ieşi cu capul sus de pe teren. Aveţi lupta! Aveţi şansa de a lupta până la epuizare! Alergaţi ca şi când e ultimul vostru meci. Ca şi când în seara asta vă luaţi rămas bun de la fotbal. Jucaţi cu atitudinea de la Constanţa împotriva Cehiei, cu răutatea şi încrâncenarea din dubla cu Olanda. Sacrificaţi-vă din nou şi vă vom iubi. Indiferent de rezultat.
Goe, nu eşti singur!
Un singur aspect merită reţinut din tot ce a arătat Steaua la Galaţi: Goian a vomitat pe teren, sintetizând perfect părerea oamenilor obiectivi, stelişti sau nu, despre felul în care a fost asistată Steaua în lupta pentru titlul de campioană. Aşa e Goe, subscriem!
Exerciţiu de imaginaţie
Cătălin Tolontan descrie astăzi, pe un ton demn de epopeea clădirii imperiului financiar Trump, dedesubturile zilei de 31 martie, ziua în care RCS şi Antena 1 au câştigat drepturile de televizare a Ligii I (aprilie). Este vorba despre de acum faimoasa bătălie a “imperiilor media” (fâssss) româneşti pentru lăturile cotidiene ale lui Gigi, Mitică si Borcică.
Printre altele, articolul oferă şi imaginea punctului culminant al licitaţiei, în care directorul general RCS, Alexandru Oprea, îşi exprimă intenţia de a plăti 85 de milioane de euro, plus TVA!, pentru a dobândi dreptul legal de a difuza la televizor spectacolul grotesc al fotbalului autohton. Haideţi să încercăm un exerciţiu de imaginaţie şi să citim gândurile domnului cu cartonaşul numărul 3. Priviţi cu atenţie imaginea, cercetaţi expresia feţei distinsului domn director şi spuneţi-mi dacă aşa arată un om fericit, cineva care tocmai a câştigat ceva.
Variante posibile:
“Of Doamne, în ce mă bag?!?!… 100 de milioane!… Nu scot înapoi banii ăştia nici dacă dau 90 de minute reclamă şi 15 minute meci”
“Ce naiba o fi fost în sosu’ ăla de la prânz?!?! Ia! Poftim! Dau eu 85 de milioane, numai încetati odată cu licitaţia voastră cu tot!… Unde-o fi baia în clădirea asta?!?!”
“3! 3 minute domnilor! 3 minute ar fi trebuit să aştepte Deaconu înainte de a opri meciul!…”
Lista suferă completări.
Fumatul dăunează grav fotbalului
Se confirmă încă o dată că fumatul dăunează grav, atât celor care au căzut captivi acestui viciu, cât şi celor din jurul lor. Fumatul dăunează sănătăţii fizice în general şi chiar sănătăţii mintale uneori. Rapidiştii, spre exemplu, sunt bolnavi cu nervii pentru că un imbecil le-a pus o bombă sub fund şi le-a aprins fitilul cu, aţi ghicit, o brichetă, aruncându-le în aer visul debutului în Champions League. Dacă animalul urban în cauză ar fi fost dependent de gumă de mestecat, ori măcar de-ar fi fost afemeiat, probabil că nu s-ar mai fi ajuns la avortul meciului. Mai mult ca sigur că Rapidul ar mai fi înscris o dată sau de două ori, pentru a fi apoi egalat în ultimele minute de joc, aşa cum se întâmplă de obicei. Ce monoton!
În pauza meciului prind câteva cadre din Cold Waves. Monica Lovinescu, imobilizată în patul bătrâneţii apolitice, oftează la gândul că România nu şi-a trăit cinstit tranziţia. Iar Neculai Constantin Munteanu mărturiseşte că, după decenii de luptă împotriva comunismului, atunci când în sfârşit a revenit acasă, şi-a dat seama că asta nu mai e România lui. Şi a făcut cale întoarsă, alegând să trăiască mai departe în locul de unde, cu un microfon, i-a provocat lui Ceauşescu singurele crize pentru care măcelarul nu a găsit antidot.
Reîncepe meciul, însă nu mai durează mult. Copiii întunericului comunist se pun în calea desfăşurării normale a unei activităţi sportive. E firesc să facă asta. Ei nu înţeleg normalitatea. Ce e aia normalitate?!… Civilizaţie?!… Lumină?!… Ce sunt toate astea? Noi am trăit cu faţa la perete şi cu sula-n coaste. Am tremurat de frică, ne-am furişat, am furat, ne-am descurcat, am supravieţuit. Asta e tot ce am făcut toată viaţa. Iar acum suntem dezorientaţi, pentru că torţionarul nu mai e în spatele nostru, să ne spună ce avem voie să facem şi ce nu. Am parcurs tranziţia cu un bilet dus-întors, am sărit dintr-un tren în care nu ne-am urcat niciodată, pentru că unul dintre Ei ne-a călcat pe degetele mâinilor cu un bocanc de miner şi ne-a îmbrâncit sub şine. Nu ne-a rămas decât să ne devorăm reciproc, acum că ne-am întors în peşteră, în bezna noastră luminoasă. Are careva o brichetă?
Comentatorii continuă să comenteze în continuare
N-aţi înţeles nimic? Perfect! Înseamnă că sunt numa’ bun de comentator la PRO.
%5b4%5d.jpg)
Cristinica
Bună. Sunt Cristi Nica şi mi-e frică să ridic steagul.
La început mi-am spus că o să fie uşor. CFR marcase în minutul 4. Apoi am zâmbit conştientizând că Steaua şi-a transferat, în sfârşit, câţiva fotbalişti adevăraţi. Începeam să realizez dimensiunea reală a valorii lui Neşu. Şi, când mă distram mai bine urmărindu-i pe Goe şi pe Dică, în numere personale de pantomimă sub genericul “mă rostogolesc: focă sau buştean?”, ce să vezi, încep ungurii să joace. Pantera Semedo ţâşneşte spre poartă, îl întâmpină Zapata-Braţ-de-Macara, hodoronc tronc unguru’ lusitanez cade-n bot.
Linişte. Nu mai aud nimic, nici nu mai respir. Ce e de făcut oare? Mă uit spre prietenul meu, Tudorel Brad. E pittit undeva la mijlocul terenului şi mă priveşte întrebător. Ce vrea de la mine, să îmi fac datoria?! Lui îi e uşor să pretindă, doar nu el aleargă în chiloţi pe marginea tarlalei, la 3 metri distanţă de nişte intenţii clar neortodoxe. Ce-i pasă, e în cercul de la centru, locul demonstrat statistic ca fiind cel mai sigur în caz că se rup gratiile peluzei. Ei, lasă-l să pretindă, eu ţin steagu’ lipit de corp. În felul ăsta nici nu risc să-i scot ochii lu’ Bănel. E aici, lângă mine, se încălzeşte, însă e neatent, pare distras. Îşi priveşte confuz colegii din teren: “deci eu la care poartă dau azi?”.
That was Anfield!
And this is Inter. Singura dintre echipele cu bugete de sute de milioane de euro, care îşi permite din când în când să intre pe teren fără a-şi propune să tragă măcar o dată la poartă.
Dar iertată fie-ne mirarea! Doar am avut decenii întregi să ne obişnuim cu clubul lui Moratti cel mic. Ştim: Inter e ca un automat de cafea care acceptă doar hârtii de 100 şi scoate ceşti aburinde cuuu… fâsuri. Nici o ispravă în Liga Campionilor, nici un succes european în mulţi mulţi ani şi un scudetto cu gust de farsă, regăsit în anul în care fotbalul italian a fost suspendat sau depunctat.
Blestem, farmece, fantome? Nepricepere? Ah nuuuu, nu asta e explicaţia. De fapt la Inter e un concurs: cum putem fi mai indolenţi decât echipa de anu’ trecut? Cum putem trece printr-un meci de 90 de minute fără să aflăm cine a fost portar la adversar? Aseară, la obişnuitul schimb de tricouri de la final, fundaşii lui Liverpool au fost rugaţi să se abţină: nu transpiraseră deloc, aşa că echipamentul va putea fi refolosit fără probleme în meciul următor.
Nici Steaua, în dezastrul de la Middlesbrough, n-a stat capră de maniera în care a făcut-o Interul pe Anfield. Iar hazardul în fotbal cade mereu ca o ghilotină, pe gâtlejul ălora care permit terenului să se încline la 45 de grade înspre poarta lor. Cordoba ne-Cordoba, Materazzi ne-Materazzi!
