De necategorisit
Chilipiruri
Eduard explică cum poti beneficia de 30% reducere pe eBay
Gândac
În ultima perioadă s-au înmulţit vocile care mă atenţionează că nu pot vizualiza clipurile din pagină. Este vorba despre aceia dintre oaspeţii paginii mele care, în mod lăudabil şi de luat ca exemplu, folosesc Firefox 3. Se pare că, în anumite circumstanţe, clipurile “îngheaţă” la două secunde după ce s-a apăsat play.
În acest sens, dragii mei, vă anunţ că bugul nu se datorează în nici o măsură echipei valentiniliu.com. De fapt nimeni nu ştie momentan de unde vine problema, există doar presupuneri şi un cerc de suspecţi: Firefox 3, Flash, Java. Până acum nici cei de la Mozilla şi nici Adobe nu au comentat în nici un fel acest subiect, cu atât mai puţin să remedieze neajunsul.
Pentru aceia cu numele Toma problema este despicată în şaisprezece aici:
http://technoracle.blogspot.com/2008/08/flash-firefox-3-bug-please-help-us.html
http://www.download.com/8301-2007_4-10027752-12.html
http://support.mozilla.com/tiki-view_forum_thread.php?forumId=1&comments_parentId=47141
Până când vom depăşi situaţia asta recomand utilizatorului de Firefox 3 să îşi instaleze un IE tab add-on. Nu părăsiţi corabia! Nu trădaţi pentru Chrome sau Opera! La bine şi la rău alături de Firefox, până când acceleratorul de particule ne va despărţi.
‘Ai de steaua lor
“Presedintele american George Bush a avertizat ca economia Statelor Unite este in pericol si a cerut Congresului sa accepte planurile sale pentru iesirea din criza. Intr-una dintre rarele sale alocutiuni televizate, consacrate serioasei crize financiare, liderul de la Casa Alba a subliniat ca incearca sa ii convinga pe americani sa sprijine un plan de salvare financiara de 700 de miliarde de dolari” Hotnews.ro
Aşadar America trăieşte vremuri grele. Zile negre. E la răscruce. Criza financiară poate fi oprită de un singur om:
Rămas bun
Prima dimineaţă fără micuţa fără nume. Ironic, deşi a fost linişte pentru întâia noapte în această săptămână, nu am putut dormi. Încă o mai aud plângând. Mi-e imposibl să privesc spre petecul de iarbă pe care şi-a trăit suferinţa.
Nu am văzut-o niciodată fericită, jucăuşă, doar tremurând convulsiv. Şi cercetând curioasă, atunci când o aşezam în maşină, pe locul pasagerului, pentru a o duce la medic. Erau singurele momente când nu plângea, când curiozitatea învingea durerea. Scruta interiorul maşinii cu privirea, se ridica cu lăbuţele din faţă pe banchetă, apoi mă fixa cu ochii ei blânzi şi trişti. Aceiaşi ochi cu care şi-a luat rămas bun, pe masa de lucru a medicului, înainte de ultima injecţie.
Nu o lăsaţi să moară
Micuţa din imagine şi din imagini suferă de o boală infecţioasă numită uzual jigodie. Locatarii blocurilor din zona petecului de iarbă unde caţeluşa şi-a găsit adăpost o aud pe micuţă plângând toată ziua şi, mai ales, toată noaptea.
Poate că nu toata lumea îşi poate imagina cum sună plânsul unui caţeluş de câteva luni, în liniştea nopţii: îţi frânge inima. Boala îi atacă sistemul nervos şi îi provoacă stări convulsive. Este o suferinţă enormă pentru un pui atât de mic şi vulnerabil.
Medicul veterinar care a consultat-o îi dă şanse mici de supravieţuire, cu o excepţie: dacă i se administrează un tratament special destinat combaterii jigodiei, caţeluşa poate supravieţui. Tratamentul nu este tocmai uşor de procurat sau ieftin şi trebuie comandat de la Bucureşti, însă un grup de oameni sunt dispuşi să depună eforturile necesare pentru a facilita micuţei accesul la acest tratament. Problema ţine de ce se va întâmpla cu caţeluşa în timpul tratamentului şi dupa acesta. Ea nu poate să rămână pe stradă, întrucât riscă să se îmbolnăvească din nou.
Dacă este cineva dispus să devină stăpânul acestei căţeluşe, îl/o rog să mă contacteze la valentiniliu at yahoo punct com.
Later edit:
Am discutat din nou cu veterinarul pe tema asta şi mi-a spus să nu îmi mai fac iluzii, pentru că starea convulsivă este caracteristică ultimei faze a jigodiei şi că, în stadiul acesta, nu se mai poate face nimic pentru căţeluşă. Pe de altă parte, un vecin mă întreba în dimineaţa asta ce are câinele, după care mi-a aruncat un “mă interesez eu şi aflu numărul de telefon de la hingheri, că nu mai putem sta aşa…”. După 3 nopţi în care n-a putut dormi de plânsul căţeluşei, după 3 nopţi în care tot ce a facut în privinţa acestei probleme a fost să spere că potaia o să moară, ca să se poată odihni şi el, după 3 zile şi 3 nopţi de stat şi aşteptat ca problema să se rezolve cumva, de la sine dacă se poate, românul meu s-a hotărât să acţioneze: cheamă hingherii.
Într-o zi o să stau pe o bancă, undeva în Canada, Marea Britanie sau orice altă ţară în care comunităţile locale acţionează în privinţa problemelor pe care le întâmpină şi o să îmi amintesc cu amărăciune de tot ce mi s-a întâmplat în tinereţe, într-un început amar de toamnă, într-o lume condamnată de propria-i indolenţă, în care oamenii îşi fac câte 3 seturi de cruci de câte ori trec pe lângă o biserică, dar tolerează fără nici o problemă mizeria şi suferinţa din jurul lor.
România turistică
În ciuda titlului uşor utopic, se pare că putem discuta despre acest concept. Dacă o fac englezii, de ce n-am face-o şi noi?! Poate pentru că ştim mai bine? Ok. Să încercăm.
Britanicii de la The Times menţionează Transilvania, respectiv Sibiul şi Sighişoara, într-un articol despre cele mai frumoase şase destinaţii pentru o escapadă turistică de toamnă. Celelalte 5 locaţii enumerate în articol sunt lacul Trasimeno din Italia, Lot Valley din Franţa, Northumberland din Anglia, La Rioja din Spania şi Munţii Tatra, în Polonia.
În fraza care descrie Transilvania ca destinaţie de toamnă, mi-a atras atenţia următorul pasaj:
“Hikers are well catered for, with endless trails criss-crossing the slopes, and the bears, wolves and lynx that populate the forests make it a favourite destination for wildlife enthusiasts - there is an 80 per cent chance of seeing wild bears.”
Lipseşte următorul detaliu: aici nu e Yosemite National Park, nu vă avertizează nimeni că daţi de urşi în tufişul următor, nimănui nu-i pasă de soarta voastră nenorocită, sunteţi pe cont propriu. Alegeţi altceva, România nu e pentru turism, poate doar pentru un reality show gen Survivor. And if you still decide to come, don’t pet the f***in’ bears!!!
Incă unu’ de la Brylu
Din când în când dau pe la Brylu, să văd ce pufoşi a mai luat din stradă. Astăzi l-am cunoscut pe Pufică, un pufulete mic şi simpatic care abia aşteaptă să facă pipi în mijlocul persanului din sufrageria ta. Supără-te dacă poţi!
Ia-l acasă pe Pufică!
http://adopta-i.blogspot.com/2008/07/pufica.html
Din nou despre lichele
Un avertisment şi două cuvinte:
Următorul text poate cântări decisiv în luarea deciziei de a emigra din România.
A se citi numai în contextul unei profunde înrădăcinări în patria lichelelor.
Gabriel Liiceanu
http://cotidianul.ro/gabriel_liiceanu_din_nou_despre_lichele-45627.html
Jurnal de campanie
De campanie electorală, of course. Este o perioadă de sublimă greaţă pentru naţiune, al cărei ficat intoxicat de 45+19 ani de minciună trebuie să treacă din nou printr-o cură de lături electorale. Ne-am obişnuit cu alegerile libere într-o democraţie patent românesc: se minte mult într-o parte, nimeni nu-şi mai face iluzii în cealaltă parte. Eşti liber să alegi ce vrei tu. Din nimic.
Se spune că, uneori, pentru a întelege ceea ce se întâmplă în prezent, trebuie să cercetezi trecutul. Ceea ce vă doresc şi vouă.
PCR - Începuturi
Finele celui de-al doilea război mondial ne plasează sub semnul unor circumstanţe teribil de neprielnice. Impresia finală pe care am încercat să o lăsăm, aceea de susţinători ai alianţei antihitleriste, nu îi sensibilizează sub nici o formă pe vecinii noştri roşii. De altfel planul sovietizării estului Europei probabil că n-a ţinut cont nici un moment de orientarea avută în timpul războiului de o ţară sau alta. În spatele Cortinei se nasc monştrii cu feţe de îngeraşi. Pe al nostru l-a chemat Frontul Naţional Democrat. Sună cunoscut?
8 noiembrie 1945. Zeci de mii de români se adună în Bucureşti pentru a-l aclama pe Regele Mihai şi pentru a-şi arăta susţinerea faţă de societatea democratică pe care Casa Regală o promite. Este momentul în care comuniştii îşi încep indelungatul număr de teroare. Ion Mihai Pacepa îşi aminteşte în spovedania sa, “Orizonturi Roşii”:
“Data de 8 noiembrie 1945 a fost prima zi de Mihail şi Gavril sărbătorită în libertate după dominaţia fascistă şi sute de mii de români s-au strâns în faţa Palatului Regal ca să-şi exprime simpatia şi sprijinul faţă de Regele Mihai… Prin mulţime se aflau o sumedenie de tineri ca mine, dar mai erau şi profesori, avocaţi, doctori, oameni de afaceri şi chiar muncitori şi ţărani, care încercau să arate că regele era un simbol a ceea ce mai rămăsese din democraţie.
…
Peste drum de Palatul Regal din Bucureşti se afla o cladire masivă, impunătoare, încă neterminată în parte, care fusese construită de guvernul pronazist pentru a folosi drept Comandament General al Ministerului de Interne […] Aceasta a fost prima instituţie pe care armata sovietică şi forţele comuniste au pus mâna după război. De acolo au venit primele rafale de gloanţe îndreptate direct asupra populaţiei care scanda “Trăiască regele”. Pe vremea aceea înca nu ştiam că forţele comuniştilor sovietici şi români nu-şi pierd timpul cu focurile de avertisment, trase în aer. Abia mai târziu am aflat că gloanţele, la fel ca orice bunuri materiale, sunt mult mai importante pentru ei decât vieţile oamenilor. Atunci când s-a auzit răpăitul celei de a doua rafale, am văzut oameni căzând pe jos, am auzit ţipete de durere şi am înţeles. Ca la comandă, masele de oameni, şocate şi îngrozite, s-au întors spre Ministerul de Interne, observând cu toţii mitralierele grele instalate pe balcoane, din gurile cărora ţâşniseră plumbii ucigaşi. După cea de-a doua salvă de gloanţe au apărut sute de camioane, până atunci ascunse pe străzile lăturalnice din apropiere. Acestea erau pline cu câteva sute de muncitori îmbibaţi bine cu alcool şi înarmaţi cu bâte, lanţuri şi drugi de fier. S-au îndreptat direct către noi, făcându-se loc în jurul lor. “Asasinii” “Criminalii”, s-a auzit din piepturile a peste o sută de mii de oameni.”
Aşadar nu mineri, muncitori. Tot cu “m” începe. Sună cunoscut? Acelaşi episod apare evocat şi în “Memorialul Durerii”, al Luciei Hossu Longin:
“De ziua regelui, la 8 noiembrie, ştiind că Bucureştiul îl va sărbători pe tânărul suveran, ministrul de interne, Teohari Georgescu, dă un comunicat în care afirmă că PNL şi PNT pun la cale o manifestare ilegală, antidemocratică. În dimineaţa zilei de 8 noiembrie, peste cincisprezece mii de oameni, purtând drapele şi portrete ale regelui, s-au adunat în faţa palatului. Totul a decurs paşnic până când, în mulţime, au pătruns camioane, încărcate cu trupe de şoc, muncitori înarmaţi cu pistoale şi cu arme automate, alături de ei, soldaţi din divizia Tudor Vladimirescu. Dând la o parte masa democratică, guvernul Groza a instituit o adevarată teroare. Agenţii lovesc cu răngi de fier, se trage în manifestanţi, sunt morţi şi răniţi de ambele părţi. În ţară, liderii locali ai PNL si PNŢ sunt vânaţi, arestaţi şi chiar omorâţi. În Europa de Est, 8 noiembrie 1945 a reprezentat primul mare miting anticomunist.” Oameni simpli ieşiţi în stradă pentru libertate, măcelăriţi de semeni de-ai lor manipulaţi, în numele democraţiei. Sună cunoscut?
Sovieticii dezlănţuie iadul. Anii ‘40-’50 sunt cei mai sângeroşi. Deopotrivă intelectualii, ţărănişti şi liberali, în frunte cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, cât şi partizanii din munţi, practic tot ce a însemnat rezistenţă anticomunistă moare de glonte sau prin exterminare în închisorile comuniste sau la Canal. Sunt anii în care doctrina omului nou este instaurată prin teroare, în timp ce demnitatea umană şi libertatea sunt smulse cu cleştele de cuie şi transformate într-o amintire. Cei care tac şi suportă, în genunchi, rămân în viaţă. Cei care se opun, aşteptând salvarea de la americani, mor aşteptând.
Şi americanii nu mai vin
Neagu Djuvara explică în autobiografia sa, “Amintiri din pribegie”:
“Slăbiciunea Aliaţilor a apărut abia atunci când sovieticii au impus guverne nereprezentative în România şi în Polonia, apoi alegeri măsluite, trucate şi când anglo-americanii n-au avut curajul să pună piciorul în prag - cu riscul provocării unui al treilea război mondial. Dar noi trebuie sa ne dăm seama că o asemenea slăbiciune este inerentă unor regimuri democratice, unde există un Parlament şi o opinie publică. Cine-şi poate închipui că dupa şase ani de război cumplit, cu milioane de morţi, de invalizi şi de vaduve şi cu pierderi materiale incalculabile, opiniile publice din Anglia şi din America ar fi putut fi convinse că trebuia pornit război împotriva fostului aliat sovietic fiindcă nu făcuse alegeri libere în Polonia şi în România? E de neconceput. Americanii n-au renunţat niciodată la ideea de a impune în lume leadership-ul lor şi de a-i respinge pe sovietici până în graniţele lor. Vor fi crezut că le vor trebui vreo patru-cinci ani. Le-au trebuit patruzeci şi cinci!”
Radio Europa Liberă devine arma cea mai eficientă a Occidentului în lupta ideologica împotriva blocului comunist est-european. Vreme de câteva decenii, de la München, soseşte pe calea undelor singura noastră legatură cu libertatea.
Malta ‘89
Summitul maltez îi aduce pe Bush Senior şi pe Gorbaciov faţă în faţă, la începutul lui decembrie 1989. Să ne imaginăm momentul ca pe punctul culminant al unei partide de şah între doi coloşi. Unul mută decisiv, celălalt trebuie să se recunoască învins. E lumea lor, a celor mari. Ei fac regulile, ei impun direcţia în care se deplasează toţi ceilalţi. După 45 de ani, ieşim de sub cizma lui Stalin, propulsaţi de un bobârnac de la unchiu’ Sam.
PCR dă jos portretele de pe pereţi, decupează steagul şi schimbă imnul. Atât! Aceia dintre români care nu adormiseră cu totul în deceniile roşii înţeleg caracterul superficial al schimbării şi reacţionează. Ei aleg să rămână în stradă, să ceară extirparea cancerului comunist. Sunt măturaţi efectiv de către Frontul Salvării Naţionale, prin metoda brevetată în noiembrie ‘45 de Frontul Naţional Democrat. PCR, ca să nu ne mai încurcăm în Fronturi. Iliescu foloseşte până şi expresiile preferate ale înaintaşilor săi ideologici: protestatarii sunt nişte “huligani”, “bandiţi”, “elemente reacţionare”. Sediile partidelor politice istorice sunt distruse. Sună cunoscut?
Deşi continuă să guverneze ţara, PCR nu mai poate îngrădi libertăţile cetăţeanului de rând aşa cum o făcea înainte. Sau poate că nici nu îşi mai doreşte asta. Poate că dezlănţuirea pseudo-capitalismului făcea parte din plan. În haosul astfel creat, nomenclatura comunistă şi-a putut împărţi întreaga pradă. Contextul social-politic instaurat face posibil ca, în ‘96, altcineva decât comuniştii să câştige alegerile şi implicit guvernarea. Securitatea rămâne însă pe poziţii şi dirijează în concordanţă cu interesele proprii. Ba chiar încearcă o nouă lovitură de stat, prin intermediul aceloraşi mineri. Preşedintele Constantinescu iese din scenă batjocorit şi admite că Securitatea l-a lichidat. Urmează un nou mandat PCR care, între timp, s-a mai lepădat de câteva titulaturi oficiale: PDSR, PSD. Poate poate nu mai reţine nimeni cine sunt şi ce-au făcut.
În prezent acelaşi PCR guvernează România, cu menţiunea că oamenii săi au reuşit să se divizeze şi să creeze o întreagă reţea de partide politice. Se numesc conservatori, liberali, români mari, dar când se pune problema legii condamnării crimelor comunismului îşi dau arama pe faţă. Partide diferite, interes comun. Sub aceeaşi mască a democraţiei, de care s-au folosit în ‘45 ca să preia puterea, comuniştii conduc şi acum destinele ţării. Singurul lucru care îi împiedică să-şi reia vechile practici este valul impus de cei mari. Dar să nu ne facem iluzii: dacă mingea ar sării mâine înapoi în terenul ruşilor, bătrânul Iliescu şi aparatul său de represiune ne-ar trimite, într-o clipă, înapoi la ascultatul radioului în surdină, în beznă.
Acceptare, nu resemnare
Ca peste tot în lumea asta, şi în România realitatea ia conturul oamenilor care o populează. Dimensiunea spaţiului românesc contemporan este dată de construcţia morală şi mentală a generaţiilor care coabitează astăzi în această parte a lumii. Ori una dintre aceste generaţii, chiar cea conducătoare, poartă amprenta stalinistă. Pe şleau, la ce ni s-a întâmplat nouă, românilor, în ultimii 60 de ani, nu ne-am putea afla nicăieri altundeva decât aici. În lumea pe care am încetat să o mai înjur, pentru că încep să o înţeleg.
Mother Russia, tovarăşi!
Şi încă una, pentru aceia dintre voi care se gândesc să se facă jurnalişti în Rusia: Ziarul moscovit care a scris că Vladimir Putin se va căsători cu o fostă gimnastă a fost închis.
Ştirea nu specifică dacă ziariştilor le-a fost administrată şi o injecţie cu plutoniu şi nici dacă le-au fost luaţi caii la colectiv. În afară-i vopsit gardu’, înăuntru…
PCR rulz
Iar ma enervez de ma ia dracu. Nici nu mai am rabdare pentru diacritice. Dar se intelege si asa: PCR conduce Romania in continuare. Si citez de pe hotnews:
Comisia juridica a Camerei Deputatilor a adoptat marti un amendament la legea CNSAS prin care preotii sunt scosi de sub incidenta legii. Amendamentul a fost initiat de deputatul PSD Eugen Nicolicea si prevede eliminarea preotiilor din categoria celor care pot fi verificati la dosare de catre Consilui National pentru Studierea Arhivelor Securitatii. Modificarea a fost adoptata la limita de catre deputatii PSD, liberalii s-au opus iar reprezenantii PD-L si PRM au lipsit de la dezbateri.
Pe larg aici: Preotii nu mai pot fi verificati la dosare
In alte cuvinte, CNSAS-ul sa-si faca treaba, sa lucreze asiduu la deconspirarea fostilor securisti, dar sa nu se atinga de urmatorii: fostii securisti actuali parlamentari si viitori candidati la parlamentare, fostii tortionari actuali pensionari de lux, preotii fosti informatori. Sa se cerceteze, dar sa nu se gaseasca nimic. Bun asa.
La ceas de seară
Putin a aterizat de puţin timp la Bucureşti. Sincer, mi se ridică părul pe mână şi fac pielea găinii. Simt un fior rece pe şira spinării de câte ori aud de Putin, pentru că mintea mea face automat legătura între fostul agent KGB Putin şi veacul otrăvit prin care sovieticii au trecut cu forţa o bucată din planetă.
Hurezeanu, Tolontan şi Pavel Lucescu (vezi dialogul spumos din comentariil) îmi fac seara. Citindu-i pe cei trei, pe Ungureanu, pe Cosaşu, pe Adrian Georgescu, realizez cât de reconfortant e să redescopăr din nou şi din nou că în România mai sunt şi oameni cu mintea limpede. Chiar, oare de ce nu ne răscumpărăm noi ţara înapoi de la mitocani, interlopi şi securişti?!
Scuze, dar să-ţi pupi în c.. patroana în aşa hal, tu, Tolo, care ne-ai dat mereu impresia că ăsta e ultimul lucru pe care ar putea să-l facă un ziarist cu coloană, asta chiar mă face s-o parafrazez din nou pe o bună amică: “Tolo, am crezut că sîntem mai mulţi”
“Dragă Tolo, şi tu?” , Pavel Lucescu
La începutul anilor 90, în Bucureştiul răvăşit de mineri. Plutea în atmosferă angoasa minoritară a restauraţiei. Se ciocneau noncivilizaţiile: comunismul naţional pe cartelă cu reformismul sovietic aprobat de KGB şi indiferenţa excitată a Occidentului după singura revoluţie sîngeroasă din răsăritul Europei.
…
L-am întîlnit pe ziaristul amercian Bill McPherson… Precum Antonia Rados de la televiziunea austriacă, era convins că revoluţia din România a fost cîştigată, după ce fusese încuviinţată de vechea noua Securitate. România nu se afla în zona gri, ci era ea însăşi un imens generator de turbă.
“Ce nu văd lunetiştii”, Emil Hurezeanu
Ca un câine
http://www.valentiniliu.com/ca-un-câine.htm
Exact aşa poţi să mori în Bucureşti, România. Te loveşte maşina şi n-ai decât să zaci pe asfalt, cu ţeasta crăpată ca un pepene copt.
Nişte poliţişti vor avea grijă să păstreze traficul fluid pe culoarul oficial NATO, în timp ce sângele tău îngraşă pământul. Un pământ infect, pentru că aici omul nu mai sfinţeşte locul, îl spurcă până la stadiul de groapă cu rahat. Dacă permitem să se întâmple aşa ceva nu mai suntem oameni, înseamnă că ne-am pierdut orice reper moral, nu mai distingem binele de rău.
Mâine, în timp ce mergeţi la serviciu, şcoală sau până la magazin, întoarceţi capul înspre lateral şi închipuiţi-vă că zăriţi o tânără plină de sânge, zăcând lângă trotuar. Alături, nişte poliţişti dirijează haosul. Nu vă opriţi, vă continuaţi drumul, pentru că, nu-i aşa, fiecare dintre noi are problemele lui. Tânăra va sângera până la moarte, la marginea drumului, în plină zi, în plin oraş, sub privirile noastre. Asemenea unui câine vagabond peste care a trecut un Jeep. Aici am ajuns.
Concurs
Premiul concursului constă într-o invitaţie la meciul Red Dragons vs Green Dragons, de săptămâna viitoare, de pe Luceafărul Arena. Încerc să vă mijlocesc şi o cină cu golgeterul Căpăţînă Mircea, dar nu promit nimic.
Iată şi întrebarea: ce pasaj din următorul articol mi-a făcut săptămâna?
“Osuarul penthouse”, Cătălin Tolontan
În Sinaia, la capătul aleii Nifon, care coboară dinspre mănăstire printr-un pîlc de copaci, staţi liniştiţi că dispare natura şi trecem imediat la intrigă!, aşadar, cum se termină drumeagul răsare un mic cimitir.
La intrarea în careul de piatră, nu mai mare decît unul de fotbal, descifrezi cîteva cuvinte dedicate “celor care au murit pentru ţara lor”. Soldaţii români şi germani din Primul Război Mondial îşi împart bucata de pămînt. Oasele lor, curăţate de carne, vor fi acolo şi peste 100 de ani, asta dacă nu se va găsi un inovator imobiliar care să explice în termeni sofisticaţi ce păcat e ca un astfel de teren să stea degeaba pentru unşpe brazi şi cîteva kile de fosfat de calciu al unor bărbaţi demult uitaţi.
Nicolae Văcăroiu nu a purtat cine ştie ce bătălii. De fapt, una şi bună. Pe care au cîştigat-o el şi colegii de partid. Au confiscat viaţa românească de după 1989. Nici o simpatie specială pentru senator!
Dar, cînd l-a atacat, Borcea a atacat vîrsta lui. Acesta este argumentul suprem al şefului dinamovist în apărarea unui meci suspect, care l-a făcut şi pe Cornel Dinu să se delimiteze. De ce credeţi că a urmărit partida din autocar? Pentru că-i era frig? Sau frică? Nţţţţ! Amintiţi-vi-l pe Dinu la Kosice, în 1993, cînd stătea sprijinit de bancă în plin bombardament din tribune.
La 65 de ani, Văcăroiu merge încet, dar vede bine. Asta l-a enervat, de fapt, pe Borcea. Şi de aceea l-a insultat.
În 1916, oamenii se împuşcau între ei pe vreme de război şi apoi erau îngropaţi împreună pe timp de pace. Astăzi, pacea seamănă cu un măcel permanent, privat şi narcisist, în care nu curge sînge decît rareori, dar în care totul ne pute, ca într-un osuar penthouse cu ghena pe hol.
“Cred că trei-patru jucători de la Mioveni nu şi-au apărat şansele cu Dinamo”
Nicolae Văcăroiu
“Văcăroiu abia îşi tîrîie oasele prin Senat. Ce trebuia să se ia de Dinamo?!”
Cristi Borcea
Jurnalism contra pornografie media
Sâmbătă, în Premier League, fundaşul lui Birmingham, Martin Taylor, i-a rupt piciorul atacantului croat Eduardo, într-o agresiune cum rar se vede pe un teren de fotbal.
Duritatea atacului a fost la un asemenea nivel încât tehnicienii de la Sky, televiziunea care a transmis meciul, au decis pe loc să nu difuzeze nici o reluare cu momentul accidentării. Ei bine asta e o decizie care în România ar stârni râsete în hohot. Înteleg de la Adrian că cel puţin una dintre televiziunile de la noi a deschis ştirile din sport cu imagini surprinzând piciorul rupt al lui Eduardo. Ce surpriză! Cine s-ar fi aşteptat???
jvanwil: http://www.dailymail.co.uk/pages/live/articles/sport/football.html?in_article_id=517818&in_page_id=1779
adi: da, l-am vazut la stiri
adi: pe pro tv :-))
jvanwil: :-)
jvanwil: normal
jvanwil: aia dau stiri din fotbal numai daca a murit cineva
jvanwil: altfel, becali in sus si in jos, femei etc
adi: da…taica-so lu’ contra
adi: azi l-o ingropat
jvanwil: da, vezi asa
adi: l-o dat la stirile din sport :-)
jvanwil: nah…
jvanwil: no comment
jvanwil: ce bine mi-a mers
jvanwil: ca nu m-am uitat
adi: i-o rupt osu’ cu totul
adi: ala n-o sa mai joace fotbal niciodata, crede-ma
adi: si era talentat baiatu
jvanwil: da, imi imaginez ca are sanse minime sa mai revina
adi: miercuri nu mai vin la fotbal
jvanwil: infiorator
jvanwil: “Sky Television, who covered the match live, took the immediate decision not to show replays of the injury.”
adi: de era la protv…
jvanwil: ‘ai de mine
jvanwil: nici nu mai dadeau restul meciului
adi: slow motion, four different angles
adi: apoi reconstituirea, k si la accidentele de masina, cu grafica…
adi: 3 ore de talk show pe aceasta tema
adi: si redifuzarea aceleiasi stiri in urmatoarele 2-3 zile
jvanwil: :-))
jvanwil: pot sa te citez pe site?
adi: :-)
adi: lejer
Gone Baby Gone
Când petreci 15 minute dialogând în contradictoriu, la finele unui film, se cheamă că tocmai ai vizionat un film bun.
“Gone Baby Gone” începe ca un film oarecare si continuă ca unul chiar mediocru. Însă tocmai când te pregăteşti să-i lipeşti eticheta “Expirat” şi să aţipeşti, te surprinde. Un simplu foc de paie, îţi spui, crezând că ştii la ce să te aştepţi. Dar în curând te prinzi că filmul la care te uiţi nu e chiar aşa de previzibil precum credeai. Şi începe să te intrige. Răsturnările de situaţie vin una dupa cealaltă, la fel şi întrebările din ciclul “cine suntem şi de unde venim?”, cărora nu le prea poţi da un răspuns simplu, lipsit de “ce-ar fi fost totuşi dacă era pe dos?!…”.
La ultimele 10 minute din “Gone Baby Gone” vei abandona poziţia comfortabilă din care te uiţi de obicei la film, pentru că nu mai ai stare. Nu mai ai răbdare, vrei sa afli ce se va întâmpla şi care va fi decizia finală. Morgan Freeman îţi spune că e neagră, deşi tu ştii în adâncul sufletului că e albă. Dar Dumnezeule!, e atât de convingător că aproape ai zice ca el. Apoi Casey Affleck vine cu o reprezentaţie la fel de convingătoare. Şi te întorci perplex spre cel de lângă tine: “noi cu cine ţinem?”.
La final vor curge întrebările, dezbaterea are toate şansele să se încingă, numai să nu vă luaţi de păr. Şi în nici un caz nu vă uitaţi singuri la film. Veţi simţi nevoia să vă certaţi cu cineva şi ar fi păcat să o faceţi cu peretele.
PS: “Michael Clayton”, despre care nu pot spune decât că este la fel de imprevizibil ca şi deznodământul unui caz de la “Surprize Surprize”, a primit 7 nominalizări la Oscar, în comparaţie cu doar una pentru “Gone Baby Gone”. Fie iluştrii anonimi care votează în Academie au mâncat hamburgeri stricaţi, ori factorul “impredictibilitate” nu mai este de referinţă la Hollywood.
La cererea telespectatorilor
Am scos opţiunea care condiţiona dreptul de a face comentarii de înregistrarea ca user. Asta ca să vin în întâmpinarea unora ca flavione sau sakura, oameni cu idei interesante pe care le ţin pentru ei. Aşadar, anonimi din toate ţările, exprimaţi-vă!
Kovasna
Nu mai prea e spaţiu pe hartă pentru marcaje noi, înca o capitală etc. Şi-aşa suntem îngrămădiţi pe continentu’ ăsta, vai mama noastră!… Da’ n-ai ce-i face, s-au autoproclamat, declarat, intitulat, marcat, şi-au făcut damblaua. Poţi să le strici plăcerea?
Avem o ţară în plus pe harta Europei: Kosovo. Ce înseamnă asta?
- un precedent pentru revoluţionaro-partizano-guerilo-segregaţioniştii tinerii cu aspiraţii de independenţă din Covasna şi Harghita
- o bilă în plus în urnele uefa şi fifa, adică 6 puncte ciubuc pentru colegele de preliminarii
- un nou membru în grupul ţărilor mici şi nedezvoltate fotbalistic care au dat / vor da totuşi o echipă de club capabilă să o elimine pe Dinamo din preliminariile Cupei UEFA
- un domeniu în plus pe net; .ks? .kv? .ko ar fi tare: google.ko :-)
- încă un aeroport dintr-o ţară-preş pentru charteru’ de Guantanamo; “thank you USA!”… you will have the opportunity to thank them, don’t worry…
- ah, era să uit, prieteni noi pentru Cioroianu, cu care al nost’ poa’ să socializeze informal, cum îi place lui: “heeeeeeey Kooosoovoo prezident!!! wazzzzzuuuup KSV? f**k Serbiaaaaaa!”
Mai ziceţi…
Există viaţă dupa IE!
Constat din rapoartele trafic.ro că marea majoritate a prietenilor care îmi vizitează periodic pagina folosesc Firefox. Am aşa:
Firefox 2.0 - 57,57%
IE 7 - 18,69%
IE 6 - 13,95%
Opera - 6,23% (why??? :P)
Numai dacă a trebuit să faceţi la un moment dat aplicaţii web cross-browser vă puteţi imagina ce satisfacţie îmi produce treaba asta!!! Există viaţă şi dincolo de eul albastru!
Altfel, pentru cei 18% + 13% + 6% (why?!?!?! :P) am un link, cu titlu de recomandare:
Şi argumentez:
Top 10 reasons to switch to Firefox
Special top 10 reasons to switch to Firefox
Very special reason to switch to Firefox :-P