Mă uit la film, nu da buzz!!
The Women
Nimeni nu le înţelege pe femei. Totuşi, domnilor, pentru cine încă vrea să mai încerce, mergeţi la femei.
“The Women” este exclusiv cu şi despre femei, făcut de o femeie, dar nu doar pentru femei. Cu toate că în sala de cinema, pe lângă audienţa de sex feminin, se mai afla un total de doi bărbaţi. Inclusiv eu.
Femeia înşelată, femeia de carieră, femeia obsedată de cumpărături, femeia uşuratică, femeia bărbat, femeia mamă-de-profesie, femeia slugă, femeia în devenire, pe toate le veţi regăsi în “The Women”, un film în care urmaşul lui Adam apare doar sub forma unui clişeu al relaţiei dintre sexe: bărbatul infidel. Se vorbeşte despre el, însă el nu apare niciodată. Sunt 114 minute de film în care nu veţi vedea nici un purtător de penis, indiferent de specie (câinele se numeşte Lucy). Ce rost ar mai fi avut castingul pentru alegerea actorului care să-l întruchipeze când, nu-i asa?, toţi bărbaţii sunt la fel.
Mergeţi la “The Women” pentru Annette Bening şi Meg Ryan, mult mai în vârstă decât le ştiaţi, dar la fel de irezistibile. Mergeţi la “The Women” pentru un film amuzant, imprevizibil, fermecător.
Something’s Gotta Give
Simplul fapt de a nu fi văzut filmul ăsta trebuie să constituie infracţiune şi să fie pedepsit prin lege. Diane Keaton şi Jack Nicholson vă vor face ziua, dacă nu v-au făcut-o deja - filmul e din 2003!!! Unda naiba am fost în ultimii cinci ani?!…
Pacino & De Niro
Meseriaşii sunt din nou împreună, într-un film de la care lumea aşteaptă măcar acelaşi nivel calitativ atins de Heat. Filmul se numeşte Righteous Kill şi a avut premiera vineri, pe 12 septembrie.
In the Valley of Elah
Fac parte dintr-un popor care i-a aşteptat pe americani 45 de ani. Americanii n-au venit, nu aşa cum i-am aşteptat noi. N-aveau de ce. Au trimis doar vorbe pe ultrascurte. This is Radio Free Europe, Radio Liberty. Asta a fost tot.
În Irak lucrurile stau altfel. Nu e nici un Radio Free Orient, nici o Voce a Americii. Doar interesele ei. Interesele unei naţiuni extraordinare, cu oameni care dau sens conceptului de patriotism, dar care sunt prea orbi să înţeleagă că sunt folosiţi.
În sud, acolo unde W Bush şi, din nefericire, probabil că şi McCain strâng cele mai multe voturi, un texan m-a dus în casa lui, în mijlocul familiei lui, m-a aşezat la masa lui. Eram un străin, dar n-a contat pentru ei. Oameni fantastici, deschişi. Numai că nu pot sau nu vor să înteleagă că ceea ce fac ei nu se cheamă a duce democraţia într-o gaură de rahat. Şi pentru asta plătesc scump, în fiecare zi, cu fiecare fiu ucis in luptă, sau întors acasă cu mintea pe dos.
Someone’s in the mood…
Ar fi trebuit să păstrez postul ăsta pentru la iarnă, dar mă lasă Ciovică?! Nooooooh! A trebuit să intre ea in that mood, acum, în plină caniculă! Măi Ana, ciudat, zău, în timp ce noi ne sufocăm de căldură, tu te sufoci cu lacrimi şi popcorn? Uită-te la Star Wars, sau ceva!
Nah, dacă acum s-a deşteptat moodul în Ana, asta este, postez acum, că ce să fac.
După concertul Metallica, Anei i-a venit cheful de filme siropoase. E firesc, a văzut acolo o mulţime de bărbaţi uzi până la piele, care puneau pasiune în ceea ce cântau. I’m your pain when you can’t feel, sad but true, than kind of stuff. OK. Paranteză închisă. Aşadar avem chef de filme siropoase, dar bune, dintr-alea bune, nu vorbesc despre două surcele, they met and fell in love în primele 5 minute din film, când nici nu eram atent că desfăceam punga de popcorn. Vorbesc despre love stories făcute de persoane care se pricep să redea feelingul ăla, golul ăla în stomac, cu actori cărora le strălucesc ochii the right way, credibil, cu replici de oameni cu şcoală, vorba cuiva.
Şi povestind ea despre incursiunile ei cinematografice, îmi aminteşte de un film pe care l-am văzut cândva în iarna 2004-2005, sau 2005-2006, nu mai ştiu exact, anul e irelevant oricum. Important este că l-am văzut iarna, în preajma Crăciunului, ceea ce e esenţial dacă aveţi de gând să vă uitaţi la Love Actually. Îmi amintesc că a fost primul film în care am văzut-o pe Keira Knightley - da, am “ratat” şi Piraţii din Caraibe şi Bend It Like Beckham - şi îmi mai amintesc că mi-am propus să revăd filmul măcar o dată la 4-5 ani, în preajma Crăciunului.
Ana, merci! :-)
PS: Dacă eşti tentat să vezi filmul, rezistă până la Crăciun. Obligatoriu!
The Brave One
Eşti fericit. Trenul vieţii tale trece prin cele mai frumoase gări. Familie, carieră, dragoste, succes. Soare. Nici un nor nu ameninţă să umbrească cerul existenţei tale, nici un semn care să prevestească furtuna ce va să vină.
Apoi bang! O secundă fatidică şi ai deraiat. Totul se transformă într-un morman de fiare contorsionate. Zâmbetul tău rămâne captiv, acolo, in acea baie de sânge, împreună cu voinţa de a trăi.
Erica Bain nu e un supererou, nu e eroul tipic american de care suntem atât de sătui. Erica Bain nu este un clişeu cinematografic. Erica Bain e fiecare dintre noi, în clipa în care simţim că viaţa, în cârdăşie cu legea şi justiţia, pământeană şi divină, ne-au tras preşul de sub picioare. Ea eşti de fapt tu, atunci când inima stă să îţi plesnească în piept, pentru că ceea ce ţi se întâmplă pur şi simplu nu e corect! Nu e nici măcar uman!
Cine iţi mai poate face dreptate acum? Ce poate sa umple golul lăsat? Cum să adormi fără să iţi doreşti răzbunare, scrâşnind din dinţi şi lovind cu pumnii?
După trei săptămâni de comă, Erica Bain revine la o realitate mult mai cruntă decât somnul din care s-a trezit. Trenul vieţii ei s-a facut zob la impactul cu zidul ridicat de Răul din noi. Nu i-a rămas nimic altceva decât dorinţa de a pedepsi. După propria scară a dreptăţii. Pentru că justiţia noastră, a celorlalţi, nu poate da un verdict pe măsura agresiunii. Sau cel puţin aşa se vede prin ochii celei căreia sufletul însuşi i-a fost smuls cu bestialitate. Aşadar, să apese trăgaciul, să elibereze ura, să o lase pe vechea Erica Bain să moară între fiarele contorsionate? Sau să plângă, să urle, să încerce să uite? Ce i-ar spune el, de acolo de sus? Morţii nu vorbesc…
La The Brave One, aproape de final, toată lumea din sală îşi doreşte acelaşi lucru. E înspăimântător, dacă stai să te gândeşti, dar cine mai are chef de raţiune? A rămas doar instinctul, rezonanţa cu durerea fără margini a unui om care a pierdut totul, inclusiv pe sine. Cine o poate învinovăţi până la urmă pe Erica Bain pentru ceea ce a devenit? Care dintre noi s-ar mai putea ridica după o asemenea lovitură? Dacă viaţa te-ar izbi cu atâta cruzime, cum ai supravieţui?
Erica Bain nu mai poate continua să trăiască, să existe. Erica Bain a murit în acel tren. În urma accidentului a rămas un străin. Are mâinile ei, picioarele ei, ochii ei. Mănâncă, umblă, nu doarme niciodată.
Şi legea? Legea menţine haosul la porţile oraşului, dar ce e înăuntru se cheamă ordine? E adevăr? Justiţie? Justiţia cui? Nu a Ericăi. Doar furia e a ei. Şi teama.
I always believed that fear belonged to other people. Weaker people. It never touched me. And then it did. And when it touches you, you know… that it’s been there all along. Waiting beneath the surfaces of everything you loved.