Mai sunt şi români întregi la cap
Camelia şi Tolo
Uite de asta l-a făcut nea Ovidiu locotenentul său!
Căţe se întoarce
Duminica aceasta, la amiază, aveţi posibilitatea de a creşte numărul membrilor familiei dumneavoastră cu cel puţin unul.
Iniţiatorii campaniei “Salvează o viaţă de câine. Adoptă!”, campanie de adopţie a câinilor fără stăpân, îi vor aduce pe “adoptabili” în parcul “Sub Arini”, la cupolă, cu începere de la ora 12.
Sunteţi aşteptaţi în parc, la cupolă, duminică la amiază, toţi cei care v-aţi gândit de-a lungul vieţii că v-ar plăcea ca, la un moment dat, să aveţi un căţel. Sunteţi aşteptaţi chiar şi dacă nu aveţi şi n-aţi avut niciodată nici cea mai mică intenţie să adoptaţi un câine: noi credem că va fi foarte interesant să vă vedem răzgândindu-vă, când veţi face cunoştinţă cu cei mici şi drăgălaşi şi pufoşi, în căutare de stăpân, casă, afecţiune, apartenenţă.
Mai multe detalii aici.
Pufică fără frică
Atât aş fi vrut să spun iniţial:
Unii oameni îşi plătesc moral aerul pe care-l respiră pe Pământul ăsta. Spre exemplu, iniţiatorii proiectului “Nu fi câine. Adoptă”, noii mei eroi personali, cu argumentul că ei reuşesc să facă diferenţa pentru semenii lor. Cine e sceptic să-l sune pe Pufică, dar atenţie mare că şi-a schimbat fixul, nu mai stă pe străzile din Terezian. Chapeau bas şi mă înclin, cu respect.
Stop. Atât. Asta e tot ce eram pe cale să spun. Şi n-ar fi fost corect, pentru că ideea transmisă ar fi fost “jos pălăria în faţa iniţiativei, proiectul funcţionează, oamenii sună să se intereseze de căţei şi chiar îi adoptă”. OK şi care e problema cu acest mesaj?! Este incomplet. De fapt iniţiatorii acţiunii de adopţie a patrupedelor ar trebui să fie eroii noştri personali pentru simplul fapt că încearcă şi nu doar pentru că reuşesc, pentru că au puterea unei iniţiative în mijlocul unei societăţi bolnave de pasivitate.
Radu Naum, mă înclin.
Încă una din ciclul “mai sunt şi români întregi la cap”:
http://blogsport.ro/opinii/2008/04/14/coroniţa-de-spini/
Nu, cei mai mulţi dintre noi nu suntem întregi la cap, pentru că rămânem pasivi în faţa anomaliilor ce ne sunt servite zilnic.
Da, cei mai mulţi dintre noi ne merităm standardul de viaţă şi societatea în care trăim.
Bine aţi venit!
Un maestru al vorbelor decide să părăsească România lui Becali şi să se alăture micii comunităţi a românilor sănătoşi la cap.
“La revedere”, Radu Paraschivescu
Boicot prin ignorare
Am hotărît să nu mai scriu şi să nu mai vorbesc despre sport. E o măsură de igienă personală într-o vreme cînd mizeria din fotbalul românesc se întinde galopant. Unii se retrag fiindcă au ars sau fiindcă nu mai au nimic de spus. Eu o fac fiindcă mă simt inundat de silă. Laşitate? Abandon comod? Cedare pripită? Nu-mi dau seama, dar nu mai pot. Am tot încercat să mă uit în altă parte. Am scris despre finala Europeanului de handbal masculin, despre Lavinia Miloşovici, Ian Thorpe, Roger Federer, Jean-Pierre Rives, Constantin Popovici, Sorana Cîrstea sau Adriana Ţăcălie. Mi-am impus să nu cauţionez prin nici un cuvînt al meu apariţiile toxice din lojele fotbalului. Am îndemnat într-o emisiune TV să le boicotăm în cel mai simplu şi paşnic mod: prin ignorare. Am mizat pe solidarizarea breslei, pe instinctul ei sanitar, şi am crezut, naivul de mine, că voi convinge măcar un ziarist sau un realizator de emisiuni. Evident, nu s-a întîmplat nimic.
Fotbal bolnav, manifestări papuaşe
Cum la anumite vîrste candoarea seamănă cu altceva, fac pasul înapoi. Nu joc rolul mimozei, n-am nevoie de săruri trecute pe la nas. Lucrul pe care-l regret cel mai tare e că mi-am pierdut plăcerea de a scrie despre sport. Cu peste cinci ani în urmă, la debut, mi se părea că-l prinsesem pe Dumnezeu de o jambieră. Acum, ziua cînd trebuie să predau articolul mă găseşte cu bila urcată sub mărul lui Adam. Prin urmare, e preferabil să plec, cu toată mîhnirea pe care o încerc despărţindu-mă de echipa şi cititorii Gazetei. Fotbalul bolnav din România şi manifestările papuaşe din jurul lui nu-mi dau voie să rămîn. Nu mai vreau intervenţii telefonice în care se împroaşcă insanităţi. Nu mai vreau victimizări ieftine, insulte birjăreşti, minciuni sfruntate, suspiciuni, schimburi de flegme, mojicii şi ameninţări. Nu mai vreau stadioane unde argumentul cîştigător e ranga. M-am săturat de pistoale, brichete, bîte şi scaune smulse. M-am săturat de fotbalul tribal.
Noi i-am creat, ei ne distrug
Am spus de mai multe ori un lucru de domeniul evidenţei: că noxele bipede care sufocă fotbalul pot fi făcute să dispară doar de cei care le-au înlesnit accesul pe scenă. Degeaba. Mi s-a împins sub nas trioul de alibiuri care justifică şi stimulează compromisul: interes-rating-concurenţă. “Noi am renunţa la circ, dar ce să-i faci, asta vrea publicul.” Am spus, de asemenea, că publicul a fost dresat după metode pavloviene, ajungînd acum să aştepte circul fiindcă nu ştie (sau a fost silit să uite) că există şi altceva. Cît despre meciuri, ele au devenit forme de legitimare a fraudei, abuzului, bunului-plac şi şmecheriei. Iar noi, falşii tenori ai celei de-a patra puteri, alimentăm dezastrul, în loc să încercăm îndiguirea lui. Titrăm “SCANDAL! SCANDAL! SCANDAL!” pe ecran şi facem genuflexiuni în faţa agenţilor poluanţi care abia aşteaptă microfonul. Vorbim întruna de război şi pe urmă ne mirăm că spectatorii scot pietre din pavaj şi recompun Intifada. Regret, dar nu particip la farsa asta grotescă. Vă mulţumesc pentru atenţie şi mă retrag. La revedere.