O dată la o mie de ani
Metallica, 23 iulie 2008, Bucureşti
Aceasta nu este o recenzie a concertului Metallica, întrucât cunoştinţele de trash metall pe care mă bazez nu îmi permit să emit o părere pertinentă pe marginea prestaţiei celor patru.
Şi acum că am început prin a lămuri ce nu sunt aceste rânduri, ar fi potrivit să spun şi ce sunt ele: este vorba aici despre o odă adusă atitudinii trupei, dar şi celor peste 20.000 de oameni care au ignorat ploaia o jumătate de zi, pentru a urla împreună un seek&destroy sau un exit light / enter night.
First things first: Metallica
Să recunoaştem, chiar nu ne-ar şoca o eventuală plafonare a unor oameni care sunt în businessul ăsta de 25-30 de ani. Spre norocul nostru însă, nu a fost cazul unei astfel de constatări miercuri, la Metallica. James, Kirk, Lars, se comportă ca şi când abia şi-au început drumul şi sunt flămânzi de glorie. Poţi sesiza uşor pofta nebună de a cânta, de a depăşi aşteptări, de a livra publicului zero compromisuri. Rar mi se întâmplă să observ la noi în ţară lucruri făcute la acelaşi standard ca şi în lumea civilizată, iar miercuri a fost unul dintre acele momente rare, pot depune mărturie în acest sens: atmosfera de la Metallica live în Bucureşti, 23 iulie 2008, n-a fost cu nimic mai prejos decât atmosfera pe care am sesizat-o şi trăit-o în Austin, Texas, pe 3 septembrie 2004. Desigur, posibilităţile tehnice ale locaţiei americane au fost altele, dar parcă unui concert Metallica i se potriveşte mai bine stadionul deschis de la Bucureşti, scăldat în ploaie, decât sala high tech texană.
Publicul
Desi am auzit că în zona A, cea din imediata vecinătate a scenei, au putut fi observate persoane care aveau în comun cu rockul atâtea lucruri câte are Iliescu cu democraţia (scuzaţi cacofonia intenţionată, ea nu probează ignoranţa subsemnatului ci mai degrabă nepotrivirea dintre “Iliescu” şi “democraţia”), este vorba aici despre reprezentanţii păturii sociale a proaspăt parveniţilor din imobiliare, speculă, afaceri cu statul, aşadar tot ce înseamna fiţă şi cocalar în contemporanul românesc, excluzând deci aceste mici nepotriviri din decor, am avut deosebita plăcere de a mă afla în mijlocul unor oameni care ştiau pentru ce sunt acolo. Am văzut rockeri sadea, cu plete lungi, la bustul gol, cu sau fără bocanci de pogo, am văzut indivizi îmbrăcaţi şi (ne)tunşi precum apostolii lui Iisus, am putut remarca oameni de 50 de ani, cu soţiile, cu un aer serios pe chipuri, dar ai căror ochi lăsau să se observe, dincolo de orice dubiu, bucuria incredibilă de a fi acolo.
Explozia de energie pe care am simţit-o în timpul concertului nu poate fi descrisă în cuvinte şi, cel mai probabil, nu va fi transmisă întru totul nici de înregistrările de pe youtube, care stau mărturie acelei seri unice. Dacă înţelegeţi muzica asta şi nu aţi fost acolo atunci este absolut obligatoriu să nu rataţi următoarea ocazie. Doar aşa veţi putea trăi fiorul pe care ţi-l provoacă Ecstazy Of Gold, introul clasic al concertelor Metallica, dezlănţuirea unui refren de Enter Sandman, abandonul de sine din timpul prestatiilor lui Hammett la Fade To Black sau One. Numai aşa vi se va confirma că Hetfield chiar e un tip de nota 10, un băiat bătrân excelent, sincer cu publicul său, probabil un sufletist în viaţa de zi cu zi şi că Ulrich, de altfel un toboşar fantastic, a fost probabil cel care a declanşat tot scandalul Metallica vs Napster, din cauza înclinaţiei sale deosebite către muzica… pe bani :-)
Câteva observaţii la final
Organizatorii ne-au întâmpinat cu un sound bun şi fără cozi prea mari la intrare, băuturi şi toalete. Se poate deci şi la noi. Iar unde n-au mai avut ce face organizatorii s-a ocupat natura: ploaia de miercuri, după mine, a întregit atmosfera concertului. Sigur că cei sensibili poate nu au aceeaşi părere, cu atât mai puţin cei care au prins o răceală de toată frumuseţea, însă ceilalţi trebuie să fi sesizat cum se legau acele şiroiuri de apă, căzând în lumina generoasă a reflectoarelor, cu soundul greu al instrumentelor celor de pe scenă. Ploaia şi muzica, miercuri seară, au fost din acelaşi film.
Lucruri interesante despre concert am citit aici:
http://www.moneyexpress.ro/articol_14048/cover_story___metallica_a_doua_venire.html
http://www.metalhead.ro/Recenzii-Cronica_Metallica_The_Second_Coming-390.html
Câţiva dintre noi au riscat integritatea dispozitivelor de înregistrare, scoţându-le în ploaie. Dar a meritat. Merci!
Aşa a început totul:
Showul pirotehnic de la One, împreună cu acordurile care m-au convins să pun mâna pe chitară, în vremea liceului:
Enter Sandman, cu siguranţă într-un top 3 al momentelor concertului de la Bucureşti:
Am menţionat că Enter Sandman a fost cântat cu 24.000 de solişti vocali?
Una dintre clasice, Master Of Puppets:
And my all time Metallica favourite, Fade To Black:
With compliments,
The Four Horsemen :-)
Fading to black… 24h 2 Metallica LIVE.
Austin, Texas. Anul de graţie 2004. Septembrie, 3 spre 4
A fost noaptea în care m-am lovit cu capul de boltă, bolta cerească. Să se consemneze de la bun început că nu consumasem nici un fel de substanţe halucinogene şi că unicul responsabil de condiţia mea era Doctor Hetfield, acest Mendeleev al metalelor grele. Rezultatul tratamentului aplicat a constat în pierderea temporară a vocii şi în eliminarea până şi a ultimei picături de energie negativă înmagazinată în pacient.
Câteva imagini surprinse cu un aparat foto trecut ilicit prin două cordoane de securitate
Primii “rangeri” mă întreabă dacă am un aparat foto “in my backpack”, fără a arunca un ochi înăuntru. Amatori!…, îmi fac eu curaj. Nu!, le răspund cu sânge de reptilă, fără ca măcar vreun muşchi să mi se mişte pe faţă. Apoi, la cel de-al doilea filtru, îmi ridiculizez psihologic oponentul: “Is that a camera in there?”. “Nu domnule, e doar husa, aparatul a rămas la colegii dumneavoastră de la primul filtru”. Ce gest de curată nebunie, ce exemplu de stăpânire de sine! Ah, posteritate!, dacă aş fi fost prins, dacă micul Fuji ar fi fost demascat, l-aş mai fi văzut… la ieşirea de la concert, când instrumentele foto sunt înapoiate proprietarilor.
A fost revanşa mea în faţa autorităţii care m-a descălţat înaintea îmbarcării în cursa transatlantică Londra - New York. Nu, de fapt revanşa pentru acel “random security check” a fost însuşi faptul că m-am descălţat… Nuanţe, nu mai contează! În ordinea numerelor de pe tricou, Hammett, Trujillo, Ulrich şi Hetfield:
Take the fuckin’ roof off Buchaaareeeeest!!!!!!!
Pe adresa redacţiei ne-a parvenit următoarea epistolă anonimă:
Primu’ lucru care m-a atras la Coverdale… ok, al doilea, că primu’ a fost nevastă-sa, aşadar al doilea lucru care m-a atras la Coverdale: vocea aia inconfundabilă… Apoi atitudinea aia a “nu le poţi avea pe toate?!?! bullshit! viaţa-i lungă, hai să încercăm!”…
Aveam 17-18 ani, ascultam în căşti 1987le şi mă gândeam “băi cum m-am ratat eu complet din punct de vedere muzical născându-mă aşa târziu!… Păi o să am eu vreodată prileju’ să-i văd pe ăştia într-un live?!?!?!”… Bănuiam eu vreodată că o să am ocazia asta?! Never ever!… Şi uite c-a fost să fie să urlu împreună cu alte câteva mii de oameni şi Here I Go şi Still Of The Night şi Is This Loveu’ şi Fool For Your Lovin’ şi SOLDIER OF FORTUNE!!! DAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Te **** pe el comunism şi pe ea izolare că TOATA LUMEA ŞTIA VERSURILE LA SOLDIER OF FORTUNE BĂI!!! La faza aia am fost mândru de românii mei cum n-am fost niciodată în viaţa mea, nici de generaţia paşoptistă, nici de Oituz, Mărăşeşti, Ecaterina Teodoroiu, Decebal, Dracula, Hagi, Bălcescu, Cioran, Liiceanu şamd.
Şi Leppard frate, cu 15 mărimi sub calibru’ lu’ Snake, da’ cinstiţi frate, fără miştouri şi ricoşeuri, fără danteluţă… S-a străduit Elliott, n-a dat niciodată senzaţia aia de “pă’ voi nu ne ştiţi piesele băi românilor băh!”… A încercat omu’ să presteze cât mai bine în faţa unei mulţimi pe alocuri… dezinteresate. Modestie şi bun simţ… Când îmi venea mie să urlu “băh, păi voi n-aţi auzit de Pyromania, de Mutt Lange??!?! Ce puşca mea de trib sunteţi voi măh papuaşilor??!?!?! Pe scenă îs Leppard şi voi staţi cu spatele la scenă?!?!?!” El zâmbea înţelegător: “that’s pretty good for a first time…”. Mdah, dar la Pour Some Sugar ne-am scos cu toţii… Get some!
Romexpo, Bucureşti, iulie 2008:
Nu tocmai Romexpo, Bucureşti, iulie 2008:
Nimic nou pe frontul de sud
Nici o surpriză la sud de Sicilia: maltezii ţin cu Italia.
Iar englezii sunt nepăsători, se prefac dezinteresaţi de Euro. Însă când pe ecran rulează masacrul olandez asupra duşmanului istoric Franţa, se opresc la uşa liftului şi-şi trimit nevestele singure în camere. Nici un supus al Reginei nu poate refuza un meniu atât de ispititor: les Bleu în sânge, cu sos de portocale mecanice.
Îmi sună mobilul a “meciu’ ăla durează o veşnicie???”. E târziu şi am exagerat cu talk-showul de pe Rai Uno. Italienii o dau după arbitru, dar ştiu că trebuie să-şi ia antrenor. Aşa ca Piţi, par exemple. Mare antrenor, mare echipă. Indiferent ce se va întâmpla marţi cu Olanda, mulţumesc România! Am cântat imnul în mijlocul maltezilor. Zâmbeau. La final n-a mai fost zâmbetul lor. Sper să nu mă otrăvească dimineaţă, la micul dejun.
Voila
L-aţi văzut pe Chivu în momentul intonării imnului?
Răgea ca un leu, iar pe chip i se citea trufia conchistadorului care tocmai debarcase pe dreptunghiul verde şi se pregătea să colonizeze populaţia băştinaşă de abidali şi toulalani.
În ochi îi sclipea bucuria de a fi prezent acolo, de a se afla în pielea lui, recunoştinţa pentru oportunitatea de a urla un “Deşteaptă-te române” în inima lumii civilizate. Măcar de s-ar deştepta…
Apoi, din secunda în care balonul a fost mişcat întâia oară de pe bucata de var din centrul terenului şi până când s-a întors cuminte în braţele lui Mejuto Gonzales, o oră şi jumătate mai târziu, Chivu a fost cel mai lipsit de complexe dintre galbeni, cel mai dezinvolt şi mai curajos atunci când a avut balonul la picior.
Inspiraţi de căpitan, băieţii au jucat tactic perfect, răspunzând vicecampioanei mondiale obraznic, sec: je m’en fiche!
Îmi place chitara, dar mă tratez!
Acesta este dictonul sub care mi-am petrecut sfârşitul de săptămână.
M-am întâlnit cu o tipă bine, la 39-40 de ani şi ne-am simţit excelent împreună. Desigur, n-am putut face asta în oraşul natal, că mă vede lumea şi nu ştii niciodată cine te surprinde în offside. Chiar şi aşa au apărut câteva imagini, din care m-am sustras în ultima clipă, astfel încât nimeni nu va putea demonstra că eu eram cel căruia îi face tipa cu mâna.
Get the Flash Player to see this player.
Fiind băiet Coverdale ascultam…
Aveţi de dat câteva telefoane.
Prima dată sunaţi-vă frizeriţa, spuneţi-i că nu mai treceţi pe la ea până la toamnă. Apoi sunaţi-vă prietenii, colegii de liceu, pe ăia din facultă, daţi-le sms dacă-s mulţi şi anunţaţi-i că tre’ să pună bani deoparte, să caute haina de piele şi tricou’ cu Metallica. Daţi-le şi linkuri pe mess, că poate unii n-or să vă creadă.
Aşadar, după secole de aşteptare care-au durat… prea mult, iată-ne puşi faţă-n faţă cu zeii! Whitesnake şi Def Leppard vin la Bucureşti pe 8 iulie, pentru un concert în tandem, în cadrul turneului “The Good And The Bad”. Apoi Metallica au confirmat şi ei oficial că vor concerta la Bucureşti, pe 23 iulie. Aşa că, pe această cale, îmi anunţ colegii de birou să nu-şi facă planuri pentru 8 şi 23 iulie, pentru că vor fi la lucru. Ba da George!!!
A dat Iisus Hristos şi Maica Domnului
Există un Dumnezeu! Încep să vorbesc ca mitocanu’ număru’ 1 al României, dar chiar mi se pare un dar divin faptul că am scăpat de comentariile delirante de la PRO.
Grădinescule, poţi să spui ce vrei tu, poţi comenta meciurile cu o vodkă sau două la bord, îţi permiţi orice ieşire în decor. N-ai cum să te faci de râs cât timp ne vom aminti de “Dicăăăă, duuuu-te Dicăăăăăăăăăăăăăăă!!!!!!!!!!!”.
And it looks like an ordinary car…
Cu puţin timp în urmă am avut ocazia de a testa noua Impreza. Iniţial am crezut că va fi vorba despre un banal drive-test, însă mai apoi am înţeles că nu mi-aş fi dorit sub nici o formă să fiu eu cel care ţine volanul în mâini. Asta în ciuda a ceea ce se spune despre Impreza: că nu poate fi răsturnată şi că niciodată nu va rămâne împotmolită, atât timp cât are măcar o roată pe pământ. Aşa că am avut mare noroc cu Nasim, un greco-libanez, pilot de teste la Subaru, care s-a oferit să ne prezinte micuţa bestie. Aşadar, nu încercaţi asta cu maşina voastră :-)
Get the Flash Player to see this player.
Cât despre Forester, se pare că ceea ce se spune în reclamă este chiar aproape de adevăr: nu-l prea poţi dezechilibra. Mulţumiri lui Nasim şi celor de la Subaru pentru amabilitatea cu care ne-au prezentat viziunea lor despre conceptul off-road.
Get the Flash Player to see this player.
NE-Au GatUit de emotie!
“Ne-au scos doua goluri din poarta… Nu-i nimic!!!” bombane ursuz Tadici. Si n-a fost! In sfarsit! In sfarsit am castigat impotriva adversarului, impotriva publicului, impotriva arbitrilor!
Este una dintre acele nopti in care nici o propozitie nu se poate incheia altfel decat intr-un semn de exclamare!
Naum striga pana ce ramane fara glas, Tadici topaie pe parchetul salii din Paris Bercy, fetele fac hora bucuriei sub privirile deznadajduite ale lui Valérie Nicolas.
Multumim Motogna pentru raidurile tip B52, multumim Hutupan pentru ca ne-ai tinut in meci o data si inca o data si inca o data, multumim Neagu pentru felul in care, la 19 ani, ai tras dupa tine o echipa de 7 + 22 de milioane!
In timpuri in care bucuria de a fi roman este o utopie, vin iata, din cand in cand, 80 de minute in care, alaturi de Naum, cu vocea tremuranda si gatuiti de emotie, urlam “ROMANIA!”.
PS: Maier a dat impresia ca ar putea inscrie din 7 metri pana dimineata, iar Steluta Luca a mai adus un argument afirmatiei ca unele lucruri se pot obtine doar in timp - numai o jucatoare cu experienta ei poate sa treaca pe langa joc si totusi sa-l influenteze intr- o maniera atat de importanta. Asemenea unei comete care trece razant cu planeta, prajind-o cu coada. Brûle-t-il, France?