‘Ai de steaua lor
“Presedintele american George Bush a avertizat ca economia Statelor Unite este in pericol si a cerut Congresului sa accepte planurile sale pentru iesirea din criza. Intr-una dintre rarele sale alocutiuni televizate, consacrate serioasei crize financiare, liderul de la Casa Alba a subliniat ca incearca sa ii convinga pe americani sa sprijine un plan de salvare financiara de 700 de miliarde de dolari” Hotnews.ro
Aşadar America trăieşte vremuri grele. Zile negre. E la răscruce. Criza financiară poate fi oprită de un singur om:
Something’s Gotta Give
Simplul fapt de a nu fi văzut filmul ăsta trebuie să constituie infracţiune şi să fie pedepsit prin lege. Diane Keaton şi Jack Nicholson vă vor face ziua, dacă nu v-au făcut-o deja - filmul e din 2003!!! Unda naiba am fost în ultimii cinci ani?!…
Din nou despre trecut
Mi s-a întâmplat deseori să fiu întrebat de unde tema asta, a trecutului comunist al României, în preocupările mele, de unde înverşunarea asta a mea în a promova obsesiv acest subiect. Răspunsul meu a fost mereu acelaşi: cred cu toata fiinţa mea în aceea că generaţiile prezentului trebuie să-şi înteleagă trecutul pentru a nu permite repetarea totalitarismului în viitor.
Tinerii germani studiază fascismul, holocaustul. Societatea lor a înteles perfect că numai cunoscând şi înţelegând ce s-a întâmplat, va putea evita un eventual viitor derapaj înspre prăpastia extremismului. Noi, în estul Europei, suntem datori să le urmăm exemplul, cu atât mai mult cu cât, iată, în România anului 2008, generalul de Securitate Pleşiţă se laudă la televiziune cu atentatul asupra Europei Libere în loc să răspundă în justiţie pentru acesta, iar ilustrul tovarăş Vadim Tudor e nici mai mult nici mai puţin decât vicele Senatului, uns în funcţie cu acordul sau poate chiar la iniţiativa celui care, cu luni în urmă, condamna comunismul printr-un document oficial.
Emil Hurezeanu
“Ce se întâmplă la noi de aproape 20 de ani? Membrii clasei politice sunt calificaţi, în primul rând, prin faptul că au reuşit să rămână în interiorul ei. La dreapta, la stânga sau la extreme, puţin a mai contat, atâta vreme cât democraţia a fost rezultatul unui bing-bang care a zburătăcit personalul comunismului de stat în cele patru zări ale cameleonismului individual şi ale oportunismului de conjunctură.“
Cineva mă întreba ieri de ce oamenii suspecţi de competenţă şi integritate au părăsit sau planifică să părăsească România. Un răspuns la această întrebare se găseşte în articolul semnat astăzi de Emil Hurezeanu în Cotidianul. Echilibru şi clarviziune din partea unui om competent care după ‘89 s-a întors, nu a plecat şi care, prin simpla sa prezenţă în peisajul cotidian românesc, conferă o minimă doză de încredere în aceea că, într-o zi, bunul simţ va ajunge să caracterizeze şi colţul acesta de lume pe care îl numim generic “acasă”: Politică şi antipolitică.
Rockferry
Specialiştii o compară cu diva blondă a soul-ului, Dusty Springfield, în timp ce profanilor le aminteşte simplu de anii 60. Amy Ann Duffy, sau Duffy, cum scrie pe coperta compact discului, vine din Ţara Galilor şi ne propune un album care încântă, în ciuda sonorităţii retro, sau poate că tocmai datorită ei.
“Rockferry” e cel mai liniştitor lucru pe care l-am ascultat în ultimii patru ani, de la “Another Day” al lui Lene Marlin. Plus că se potriveşte de senzaţie cu vremea ploioasă de afară.
O suedeză
Via dob.ro, în ciuda lui Ianţu şi a Doamnei, care nu pot decât visa la asemenea concurenţi, Anna Bergendahl.
Seară Metallica pe Radio 1
“Death Magnetic” a fost lansat cu trei zile în urmă, prilej cu care toată lumea vorbeşte despre Metallica în perioada asta. Însă nu toată lumea vorbeşte cu Metallica. Asta e o treabă mai complicată, dacă nu cumva te numeşti BBC: Radio 1 le dedică cinci ore lui James & Co. deseară, interval în care va difuza şi live-ul înregistrat de trupă ieri, la BBC Radio Theatre. Metallica Night începe la 9 PM, ora României şi poate fi ascultat aici.
Pacino & De Niro
Meseriaşii sunt din nou împreună, într-un film de la care lumea aşteaptă măcar acelaşi nivel calitativ atins de Heat. Filmul se numeşte Righteous Kill şi a avut premiera vineri, pe 12 septembrie.
Rămas bun
Prima dimineaţă fără micuţa fără nume. Ironic, deşi a fost linişte pentru întâia noapte în această săptămână, nu am putut dormi. Încă o mai aud plângând. Mi-e imposibl să privesc spre petecul de iarbă pe care şi-a trăit suferinţa.
Nu am văzut-o niciodată fericită, jucăuşă, doar tremurând convulsiv. Şi cercetând curioasă, atunci când o aşezam în maşină, pe locul pasagerului, pentru a o duce la medic. Erau singurele momente când nu plângea, când curiozitatea învingea durerea. Scruta interiorul maşinii cu privirea, se ridica cu lăbuţele din faţă pe banchetă, apoi mă fixa cu ochii ei blânzi şi trişti. Aceiaşi ochi cu care şi-a luat rămas bun, pe masa de lucru a medicului, înainte de ultima injecţie.
Nu o lăsaţi să moară
Micuţa din imagine şi din imagini suferă de o boală infecţioasă numită uzual jigodie. Locatarii blocurilor din zona petecului de iarbă unde caţeluşa şi-a găsit adăpost o aud pe micuţă plângând toată ziua şi, mai ales, toată noaptea.
Poate că nu toata lumea îşi poate imagina cum sună plânsul unui caţeluş de câteva luni, în liniştea nopţii: îţi frânge inima. Boala îi atacă sistemul nervos şi îi provoacă stări convulsive. Este o suferinţă enormă pentru un pui atât de mic şi vulnerabil.
Medicul veterinar care a consultat-o îi dă şanse mici de supravieţuire, cu o excepţie: dacă i se administrează un tratament special destinat combaterii jigodiei, caţeluşa poate supravieţui. Tratamentul nu este tocmai uşor de procurat sau ieftin şi trebuie comandat de la Bucureşti, însă un grup de oameni sunt dispuşi să depună eforturile necesare pentru a facilita micuţei accesul la acest tratament. Problema ţine de ce se va întâmpla cu caţeluşa în timpul tratamentului şi dupa acesta. Ea nu poate să rămână pe stradă, întrucât riscă să se îmbolnăvească din nou.
Dacă este cineva dispus să devină stăpânul acestei căţeluşe, îl/o rog să mă contacteze la valentiniliu at yahoo punct com.
Later edit:
Am discutat din nou cu veterinarul pe tema asta şi mi-a spus să nu îmi mai fac iluzii, pentru că starea convulsivă este caracteristică ultimei faze a jigodiei şi că, în stadiul acesta, nu se mai poate face nimic pentru căţeluşă. Pe de altă parte, un vecin mă întreba în dimineaţa asta ce are câinele, după care mi-a aruncat un “mă interesez eu şi aflu numărul de telefon de la hingheri, că nu mai putem sta aşa…”. După 3 nopţi în care n-a putut dormi de plânsul căţeluşei, după 3 nopţi în care tot ce a facut în privinţa acestei probleme a fost să spere că potaia o să moară, ca să se poată odihni şi el, după 3 zile şi 3 nopţi de stat şi aşteptat ca problema să se rezolve cumva, de la sine dacă se poate, românul meu s-a hotărât să acţioneze: cheamă hingherii.
Într-o zi o să stau pe o bancă, undeva în Canada, Marea Britanie sau orice altă ţară în care comunităţile locale acţionează în privinţa problemelor pe care le întâmpină şi o să îmi amintesc cu amărăciune de tot ce mi s-a întâmplat în tinereţe, într-un început amar de toamnă, într-o lume condamnată de propria-i indolenţă, în care oamenii îşi fac câte 3 seturi de cruci de câte ori trec pe lângă o biserică, dar tolerează fără nici o problemă mizeria şi suferinţa din jurul lor.
Despre România, de bine
Asta e nou! Da, este şi poate că e nedrept. Nedrept că se întâmplă atât de rar să am ceva bun de spus despre viaţa de zi cu zi aici, acasă. Poate că se petrec lucruri bune mai des şi mai multe decât observ, orbit fiind de tot rahatul cotidian, scuzaţi-mi franceza.
Dar ce s-a petrecut atât de lăudabil ca să declanşeze iniţiativa acestor fraze?! Realitatea. Despre ea e vorba. Realitatea TV, evident, căci pe realitatea românească în general nu putem pune eticheta “de bine”, departe de noi acel moment. Aşadar, Realitatea TV, această iniţiativă a unui om despre care altminteri n-aş putea scrie decât sub genericul “‘Ai de steaua noastră” şi mă refer aici la preabinecunoscutul Sorin Ovidiu Vântu.
Realitatea TV s-a conturat şi apoi cimentat ca noul PRO TV din viaţa mea, în sensul în care a devenit unicul motiv pentru care mai deschid televizorul, aşa cum se întâmpla cu postul domnului Sârbu în primii ani după lansare. Asta nu înseamnă că nu devin şi parte a audienţei altor televiziuni, dar acesta e un eveniment ocazional. Realitatea este în schimb singurul post de televiziune în grila căruia se regăsesc emisiuni pe care le urmăresc cu consecvenţă. Şi îmbucurător e faptul că nu este vorba despre o singură emisiune, despre o excepţie, o întâmplare. Aş nominaliza în primul rând “Feţele Cotidianului”, dar mă uit cu plăcere şi la “Cap şi Pajură” sau la “Tănase şi Dinescu”. Privindu-i şi ascultându-i pe oamenii prezenţi în aceste emisiuni, te încearcă sentimentul reconfortant de a nu fi singurul român nemulţumit de România, dar care, în acelaşi timp, întelege şi percepe corect motivele nemulţumirilor sale. Este practic acea situaţie în care descoperi că nu esti singurul care suferă de o anumită afecţiune. Sigur că afecţiunea nu dispare, dar parcă o înfrunţi cu alt tonus când mai sunt şi altii care-ţi împărtăşesc trăirile.
Un prieten apropiat ţine o listă cu motive pentru care, spune el, într-o zi ar putea pleca din România. Îi sugerez să înceapă o listă cu motive pentru a rămâne. Oricât de naiv ar putea suna, avem material şi pentru o astfel de listă. Realitatea TV, de exemplu, ca simbol al lucrurilor făcute bine, cu conştiinţa datoriei faţă de cei pe care îi servesc aceste lucruri.
România turistică
În ciuda titlului uşor utopic, se pare că putem discuta despre acest concept. Dacă o fac englezii, de ce n-am face-o şi noi?! Poate pentru că ştim mai bine? Ok. Să încercăm.
Britanicii de la The Times menţionează Transilvania, respectiv Sibiul şi Sighişoara, într-un articol despre cele mai frumoase şase destinaţii pentru o escapadă turistică de toamnă. Celelalte 5 locaţii enumerate în articol sunt lacul Trasimeno din Italia, Lot Valley din Franţa, Northumberland din Anglia, La Rioja din Spania şi Munţii Tatra, în Polonia.
În fraza care descrie Transilvania ca destinaţie de toamnă, mi-a atras atenţia următorul pasaj:
“Hikers are well catered for, with endless trails criss-crossing the slopes, and the bears, wolves and lynx that populate the forests make it a favourite destination for wildlife enthusiasts - there is an 80 per cent chance of seeing wild bears.”
Lipseşte următorul detaliu: aici nu e Yosemite National Park, nu vă avertizează nimeni că daţi de urşi în tufişul următor, nimănui nu-i pasă de soarta voastră nenorocită, sunteţi pe cont propriu. Alegeţi altceva, România nu e pentru turism, poate doar pentru un reality show gen Survivor. And if you still decide to come, don’t pet the f***in’ bears!!!
Salutările noastre poporului chinez
Nu, nu îl am pe Ion Iliescu în blogroll. Am aflat de pe hotnews că nea Nelu este invitat în China, pentru a sărbători ceva, nici nu are importanţă ce. Nouă, românilor, ne este lesne să ne imaginăm că sărbătoarea respectivă se caracterizează prin opulenţă şi nu are nici un fel de substanţă, de unde şi inutilitatea întoarcerii la acel articol, pentru a afla ce anume va sărbători Iliescu împreună cu tovarăşii săi de ideologie.
Prin prisma accidentului mai sus descris, ajung pe blogul tovarăşului Iliescu, unde petrec fix 5 secunde, mai multe cu 5 decat mi-aş fi propus, dar suficiente pentru a observa mottoul din headerul minunăţiei de blog: “Cea mai nobilă preocupare a omului e omul”. Nu detaliază, dar subînţelegem că este vorba despre omul nou, evident. Prin urmare, îi sugerăm tovarăşului Iliescu şi alte variante de header, în caz că mai schimbă layoutul din când în când:
Cea mai nobilă preocupare a minerului e mineritul.
Cea mai nobilă mişcare în 89 ar fi fost să aplec urechea la apelul lui Liiceanu.
Cel mai nobil gest ar fi să rămân în China.
Koyr á Føroyar!
Deşi domnii Tolontan şi Ioaniţoaia n-ar fi de acord, a discuta despre fotbalul din ţara noastră înseamnă tot mai mult a te înjosi. Este ca şi când duminica, în jurul mesei de prânz, alături de mama şi de bunicul veteran de război, ai vorbi despre filme porno. Nu se face. Suntem oameni serioşi, muncim cinstit, ne respectăm unii pe alţii, ne plătim impozitele, avem bun simţ. În contextul acesta nu se potriveşte, pur şi simplu, o dezbatere în mijlocul căreia să se afle Dumitru Dragomir şi Mircea Sandu. În consecinţă, am luat decizia de a mă exprima pentru ultima oară pe marginea subiectelor legate de fotbalul de la noi, atât timp cât Dragomir şi Sandu vor mai face parte din spaţiul public românesc.
Fotbalul românesc a murit. A fost răpus definitiv de cancerul despre care pomenea Andrei Vochin în timpul măcelului de la Cluj. Nu trebuie să avem nici un dubiu şi nici n-ar fi tocmai firesc să ne surprindă: fotbalul românesc e rece şi s-a învineţit. Nu doar că nu mai respiră, ba chiar pute. Este un deznodământ firesc al anilor de administraţie a lui Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir, aceşti Nicolae şi Elena Ceauşescu pentru care, din păcate, revoluţia nu a sosit încă. Totalitarismul feroce al Ceauşeştilor, nuanţat de Sandu şi Dragomir într-un sistem ce copiază reţeta Cosei Nostra, ne-a adus inevitabil dar previzibil la colaps.
Urmează aterizarea în Feroe şi 90 de minute în compania pescarilor, cu tot respectul pentru îndeletnicirea gazdelor noastre de miercuri. Cel mai probabil Tamaş şi Contra vor reuşi un rezultat care să aducă cele 3 puncte României, ceea ce va echivala cu perpetuarea actualului sistem. Ne vor minţi că mortul n-a murit, că s-a aburit oglinda şi că leşul de fapt doarme. Ori un egal sau o înfrângere în micuţa insulă din Atlantic, şi să nu ne spună Piţi că nu mai există insule mici, ar putea echivala cu o şansă, minusculă precum aeroportul din Feroe, de a vedea un dublu asasinat: Sandu şi Dragomir şi-ar putea înfinge reciproc pumnalul.
Prin urmare, să subscriem cu toţii la pronosticul lui Radu Banciu: Koyr á Føroyar! Hai Feroe!
In the Valley of Elah
Fac parte dintr-un popor care i-a aşteptat pe americani 45 de ani. Americanii n-au venit, nu aşa cum i-am aşteptat noi. N-aveau de ce. Au trimis doar vorbe pe ultrascurte. This is Radio Free Europe, Radio Liberty. Asta a fost tot.
În Irak lucrurile stau altfel. Nu e nici un Radio Free Orient, nici o Voce a Americii. Doar interesele ei. Interesele unei naţiuni extraordinare, cu oameni care dau sens conceptului de patriotism, dar care sunt prea orbi să înţeleagă că sunt folosiţi.
În sud, acolo unde W Bush şi, din nefericire, probabil că şi McCain strâng cele mai multe voturi, un texan m-a dus în casa lui, în mijlocul familiei lui, m-a aşezat la masa lui. Eram un străin, dar n-a contat pentru ei. Oameni fantastici, deschişi. Numai că nu pot sau nu vor să înteleagă că ceea ce fac ei nu se cheamă a duce democraţia într-o gaură de rahat. Şi pentru asta plătesc scump, în fiecare zi, cu fiecare fiu ucis in luptă, sau întors acasă cu mintea pe dos.
Veşti bune de la Cluj
În fotbalul românesc, la fel ca şi în politica românească, este nevoie de un colaps total pentru a avea şansa unui viitor decent.
Nu se poate construi pe minciună, pe corupţie, pe aranjamente, pe bazele unui sistem cangrenat, cum spunea Grădinescu mai devreme. Apropo, dacă ar fi fost 3-0 si nu 0-3 nu îşi mai amintea nimeni că sistemul e cangrenat. Acesta este nivelul până la care s-a alterat capacitatea noastră de a raţiona, de a deosebi normalitatea de anormalitate. Paranteză închisă.
E imposibil să ajungi la stadiul de civilizaţie în fotbal, condiţie obligatorie pentru a face performanţă, împins fiind de Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir, cum nu poţi păzi turma cu ajutorul unor lupi. De aceea am ajuns să resimt o undă de tristeţe la fiecare succes înregistrat de fotbalul românesc, nu numai pentru că aceste succese sunt rodul întâmplării, ci şi pentru că ele legitimizează în continuare corupţia ca politică de stat, în acest stat în stat numit fotbalul românesc.
Americanii-s de vină
Dacă lăsăm la o parte necazurile cu care ne confruntăm aici, la ţară şi ridicăm puţin capul înspre cei mari, înspre aceia care dau tonul şi spun celorlalţi cât e ceasul, observăm că şi ei au probleme. Pe alocuri atât de similare cu ale noastre.
John McCain n-a fost vreun comunist împuţit - pleonasm intenţionat - dar viaţa ne învaţă că şi în alte ideologii se regăsesc idioţi straşnici. Şi dacă Obama pierde, atunci ne mai rămâne o singură întrebare: poate McCain să-l surclaseze pe Bush, sau planeta se pregăteşte să îşi ia rămas bun de la cel mai mare măscărici care a condus-o vreodată?
Azi în Timişoara, mâine… mă trezesc târziu că e sâmbătă
Ce ironie!
După 19 ani în care ni s-au întâmplat tot felul de rahaturi, scuzaţi-mi franceza, de la bănci şi fonduri de investiţii devalizate la escrocherii cu jocuri piramidale, de la privatizări frauduloase la corupţie generalizată, după 19 ani în care la conducerea statului s-au rotit aceleaşi figuri stigmatizate de era comunismului,
Într-o ţară în care două bătrâne fac puşcărie pentru o mână de pământ, în timp ce un membru de partid huzureşte bine mersi la adăpostul scutului uman făcut de anturajul său politic în faţa justiţiei,
Într-o ţară în care doi părinţi îşi strâng copilul mort la piept, după un maraton sinistru între spitale ce-i refuză puştiului dreptul la viaţă,
Într-un colţ de lume în care orice tânăr se poate numi absolvent de facultate, în schimbul sumei corecte, indiferent de coeficientul său de inteligenţă,
Într-o ţară din care cei în putere pleacă pentru a câştiga mai mulţi bani altundeva, iar cei neajutoraţi mor cu zile,
Aşadar, într-o ţară în care un om normal ar avea cam un miliard de motive să iasă în stradă, după 19 ani, românii au înţeles în sfârşit că trebuie să protesteze, peeeeeeentruuuuu căăăăăăăăă… echipa de fotbal Timişoara a fost depunctată. De asta!
Uite de asta mi se întâmplă uneori, când mai aud despre câte o mârşăvie la adresa noastră, a românilor, să zâmbesc satisfăcut: ne-o merităm tată!
Radio Free Your Mind
Europa Liberă şi Vocea Americii au încetat să mai emită în România. Misiunea celor două s-a încheiat aici, deşi comuniştii pe care i-au înfierat timp de câteva decenii sunt în acelaşi loc în care se aflau şi pe vremea… lor. La putere.
Mult, puţin, atât s-a putut face în această privinţă.
Acum că nu(?) mai avem nevoie de radiourile ce (nu) ne-au scăpat de comunişti, (nu) ne dăm seama că ne trebuie un radio care să ne scăpe de mitocani. Ce grilă de programe va combate infecţia cu burtoşi posesori de lanţuri şi bmwuri seria 5? Ce fel de propagandă în ultrascurte va smulge România din braţele interlopilor, a politicienilor corupţi, a presei de scandal (şi senzaţional)?
Ce fel de radio ne va scăpa de propria ignoranţă, nepăsare, pasivitate? Vocea cui, care Europă ne vor elibera de “înainte era mai bine”, de “oricum noi nu putem schimba nimic”?